Arhivă : Cronici Înapoi

Va exista oare și al cincilea 'Fidelio' imaginat de Graham Vick?

Publicat: luni, 4 Iulie 2016 , ora 9.26

Incontestabil, premiera ce închide la Opera Națională București stagiunea 2015-2016 este un SPECTACOL! Așa cum a fost și Falstaff-ul verdian imaginat de același regizor Graham Vick, pe aceeași scenă, în februarie 2015. Abordarea neconvențională a unor partituri clasice de teatru liric, prezentarea lor cât mai diferit de versiunile impuse de tradiția genului, îndrăzneala, imaginația lăsată să zburde, neîngrădită decât de o oarecare logică, opțiunea evidentă pentru întărirea componentei teatrale a spectacolului... sunt date pe care niciodată nu i le-aș putea nega regizorului englez, cunoscut și aplaudat pe toate marile scene de teatru muzical ale lumii. Cu Falstaff a fost mai ușor - libretul a fost inspirat de capodopera unui dramaturg de geniu - cu Fidelio însă... Toți cei care au scris, în secole, istoria muzicii, sunt de acord că, după 11 ani de trudă, căutări, nesiguranțe - există patru versiuni ale uverturii! - , îndârjiri, depresii profunde cauzate de pierderea auzului... Beethoven a reușit să pună în pagină forma perfectă a unei lucrări de teatru liric care vorbește, la modul ideal, desigur, despre dragoste și ură, viață și moarte, eroism și sacrificiu și mai ales despre libertate. Libertatea înainte de toate ...par să fi fost cuvintele rostite de compozitorul care definea astfel esența mesajului capodoperei sale. Aceasta se poziționează - și muzical și ca mesaj -, pe drumul vizionar, preluând toată perfecțiunea clasicismului dar folosind, cu o măiestrie și o forță uluitoare, tot ceea ce se va dovedi mai bun și mai valoros, în teatrul liric de viziune romantică. Nu am să înțeleg de ce, dintr-un repertoriu uriaș ce stă generos la dispoziție pentru experimentele atât de la modă ale curentului ce propune "revizitarea" trecutului în vederea redescoperirii unor semnificații contemporane, Graham Vick a ales tocmai Fidelio, în care orice adaos de orice fel - text, teatru...- este redundat deci....inutil. Se pare că ambițiosul regizor și-a dat seama de acest adevăr, căci se află la cea de a patra tentativă de " revizitare" și încercare de transformare a partiturii beethoveniene care, și de această dată, se dovedește de neatins în perfecțiunea ei. Graham Vick însuși mărturisește că ...am început lupta mea cu singura operă a lui Beethoven în urmă cu 30 de ani. Prima versiune Vick a fost prezentată la un festival în Italia și spectacolul s-a jucat într-o mănăstire din Toscana; a doua, 12 ani mai târziu la English National Opera, a treia la Birmingam (s-a jucat într-un cort dintr-o parcare, lângă terenul de fotbal al echipei Aston Villa și 200 de voluntari localnici au luat parte la spectacol ca actori și membrii ai corului iar publicul urmărea acțiunea stând în picioare de jur împrejurul spațiului de joc); a patra este cea la care am asistat vineri, 1 iulie, pe scena de la ONB. Regizorul lucrează concentrat asupra textului, a dialogurilor vorbite pe care își propune să le clarifice și să le întărească: adaugă cuvinte, complică situații aducând în scenă zeci de figuranți, extinde spectacolul în întreg spațiul clădirii. Publicul este întâmpinat de trupuri înlănțuite de ușile de acces, de pancarte amenințătoare pe care sunt înscrise cu cerneală neagră și cu majuscule cuvinte -cheie precum RESPECT, LIBERTATE, MARTORI; figuranții sunt așezați în public și de acolo își strigă intervențiile vehemente. După singura pauză, am găsit pe spătarele scaunelor cagule pe care am fost invitați să ni le așezăm pe cap, pentru a simți pe piele proprie, efectele întunericului în care este captiv Florestan. Elemente exterioare, care încarcă agresiv, deși cu bune intenții, capodopera beethoveniană; în perfecțiunea ei, refuză, rezistă, rejectează orice adaos și o face cu atâta forță încât, nu o dată, am închis ochii ca să mă pot cutremura, simplu și sincer, de dramatismul muzicii. În sală însă, s-au aflat numeroși oameni de teatru care au apreciat așa cum se cuvine viziunea scenică originală și complicată a regizorului englez și care au ovaționat sincer minute multe, la final de spectacol. Pe holuri, numai cuvinte elogioase. Am surprins o doamnă entuziasmându-se sonor de teatralitatea spectacolului. La muzică, nu mă bag, au fost cuvintele cu care și-a încheiat pledoaria. Scurt și edificator.

Totuși, înainte de a fi teatru, Fidelio este creația unui compozitor al cărui nume spune - atât cunoscătorilor cât și necunoscătorilor - foarte mult: Ludwig van Beethoven. Și dirijorul Cristian Mandeal știe foarte bine acest lucru. Din punct de vedere muzical, Fidelio este o partitură extrem de dificilă. Scriitura pentru orchestră cere, în egală măsură, virtuozitate și expresivitate, ea este gândită simfonic, complicat, bogat căci Beethoven nu putea gândi/scrie altfel! Fiecare notă, fiecare armonie, fiecare ritm sunt importante, perfect justificate și mai ales ferm cerute - compozitorul a notat riguros toate detaliile în partitura sa. Pe lângă tradiționalele arii în care Beethoven nu menajează deloc cântăreții, vocile sunt tratate instrumental și implicate în ansambluri camerale cu scriitură de cristal - cvartetul din primul act este modelul perfect - sau în ample ansambluri simfonice la final de act. Maestrul Cristian Mandeal și-a impus viziunea interpretativă impresionantă fără milă, fără concesii, având în minte și în suflet doar muzica Titanului de la Bonn, iar instrumentiștilor și cântăreților nu le-a rămas altă opțiune decât cea de a-l urma, fiecare după posibilități. Dar, date fiind imensul câștig al unei instituții de teatru liric de a avea Fidelio inclus în repertoriu ca și cele cinci mențiuni de debut în dreptul numelor interpreților, uit acum neîmplinirile premierei - mai puțin rateurile unor suflători care au pierdut pariul cu partitura - și creditez producția care, muzical, sunt sigură că va crește în timp. Deocamdată sigurul cântăreț care a ajuns cu adevărat la Beethoven a fost tenorul Marius Vlad Budoiu, un muzician ale cărui evoluție, experiență și mai ales cultură îi conferă statutul de model pe scena lirică românească. Deși, trebuie să recunosc, seara a fost dominată, în întregime de mezzosoprana (care acum cântă rolul de soprană!) Asineta Răducan, un nume pe care îl aud prima oară dar pe care îl voi urmări cu consecvență de acum înainte. Născută la Brăila, formată la Galați dar mai ales la Cluj, unde studiază arta cântului cu Niculina Mirea, Elena Andrieș, Rodica Balteș, Ramona Eremia, cântăreața face acum parte din colectivul Operei din Brașov, predă canto la Liceul de Muzică "Tudor Ciortea" din același oraș și, după ce a urmat cursuri de asistent de regie în cadrul SCENART în 2013, a debutat ca asistent lângă regizorului italian Matteo Mazzoni pentru opera Tosca de Puccini. Acest ultim amănunt explică ușurința cu care Asineta Răducan se mișcă pe scenă suplu, elegant și convingător iar componenta teatrală a rolului nu alterează în niciun fel performanța vocală impresionantă. Unul dintre cele mai dificile roluri din întreaga istorie a teatrului liric este construit cu luciditatea profesionistului care își dozează forțele deși trăiește intens personajul și muzica, astfel încît, în compactul ansamblu final ce-i implică pe toți soliștii, întregul cor (maestru de cor Stelian Olariu) și orchestra care are înscris cu siguranță în partitură indicația forte/ fortissimo, vocea Asinetei Răducan se aude limpede, ferm, strălucitor, impresionant deasupra tuturor. Cântăreței nu îi lipsește decât plusul pe care îl aduce doar experiența unor spectacole repetate pentru ca Leonora/Fidelio să devină un produs artistic perfect pentru un export de succes pe orice scenă lirică din lume.

Cu siguranță subiectiv, merg mai departe cu comentariul meu în ordinea preferințelor mele. Foarte bine în rol, atât teatral cât și vocal, Valentin Vasiliu/ Pizzaro. Bine în arii, inexistent în ansambluri și, din punct de vedere scenic, total inexpresiv, Horia Sandu/Rocco. Corect în întreagă evoluția sa, Andrei Lazăr/Jaquino. Încercând fără a reuși să acopere minusurile vocale printr-un joc de scenă agitat, soprana Laura Nicorescu m-a dezamăgit, mai ales că premiile internaționale, experiența, repertoriul și mai ales colaborările cu scene reputate de teatru liric promiteau mult mai mult. Așa cum nu îmi explic nici calitatea slabă a prezenței lui Cătălin Țoropoc în acest spectacol într-un rol, Don Fernando care nu ar fi trebuit să îi pună nicio problemă.

Și bune și rele despre regie. Am zâmbit atunci când doi bodyguarzi se transformă în câini ce se doresc a fi feroce și care își însoțesc permanent stăpânul, pe Don Pizzaro, guvernatorul închisorii, la fel de rău și de crud ca și ei. Și nu am înțeles neimplicarea evidentă, ostentativă parcă, a corului de bărbați - captivi se pare în condiții de lux căci purtau în mâini, la clară vedere, un laptop, un pistol, un telefon mobil - într-unul dintre cele mai dramatice momente ale partiturii, corul prizonierilor. Nedumeriri ar mai fi multe dar nu este nici locul și nici momentul să le enumerăm aici și acum. Am apreciat însă trei reușite cu totul aparte ale regizorului Graham Vick. Mișcarea ce precede corul prizonierilor când, prin strigăte disperate ce se aud din exteriorul sălii, din foaier, din spatele lojilor...m-am simțit eu însămi captivă între zidurile unei închisori de unde puțin probabil să mai pot scăpa vreodată; gestul prin care, după ce și-a cântat aria în aparentă libertate, Florestan își leagă el însuși lanțurile la picioare, își încătușează mâinile și se prăbușește la pământ și duetul de dragoste al celor doi soți din nou împreună, când până și Graham Vick a înțeles că orice mișcare este inutilă și a lăsat muzica să curgă nestingherită, în toată splendoarea ei, cerând ca mâinile celor doi să se atingă de abia după ultimul suspin sonor. Aceste trei momente mă fac să mă întreb dacă nu va exista și o a cincea versiune Fidelio semnată Graham Vick, în care regizorul să renunțe la toate adaosurile inutile și redundante și să monteze sobru și modern prin esențializare, în ce costume și în ce decor dorește, un Fidelio în care Beethoven a spus, în urmă cu peste 200 de ani, totul despre libertate, viață, moarte, dragoste, dreptate și spirit de sacrificiu; un Fidelio care reprezintă un moment crucial în istoria muzicii și care este deja anistoric (Cristian Mandeal).

Cristina Sârbu