Arhivă : Cronici Înapoi

Un ‘pAs cLassique’ în lumea Muzicii Noi

Publicat: marți, 31 Mai 2016 , ora 15.04

Muzica nouă este fără dar și poate un subiect polarizant, însă cred că percepția publicului a acesteia depinde într-o proporție covârșitoare de atitudinea pe care o au interpreții vizavi de ea. Când este realizată cu interes și sunt căutate intimitățile ei, rezultatul este unul pozitiv. Această o atitudine o are și ansamblul pAs cLassique, pe care am avut ocazia să îl ascult din nou în cadrul ultimei zile a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, ediția 2016. Concertul a început cu o adaptare a lucrării Barroccoco de Cornel Țăranu, inițial scrisă pentru două flaute baroce, violoncel și clavecin. Aici am ascultat-o într-o instrumentație 'obișnuită', anume flaut, oboi, pian și violoncel. Tinerii muzicieni au abordat cu destulă atenție partitura aparent accesibilă, însă plină de subtilități lăsate ca o dâră de firimituri de compozitor. Cu un vădit aer rupt din alte epoci, opusul a reușit foarte bine echilibreze vechiul cu noul, fără a deveni o parodie a muzicii baroce, sau a pierde total influența acesteia.

După acest intro cameral, a urcat pe scenă aproape tot ansamblul pAs cLassique, condus de dirijorul Mircea Pădurariu, pentru a interpreta în primă audiție absolută piesa Jurnal 2016 semnată de Maia Ciobanu. O lucrare foarte intimă, plină de contraste fulgerătoare, această pagină scrisă pentru 11 instrumentiști chiar s-a desfășurat în timp ca un adevărat jurnal intim, cu zile mai fericite, cu zile triste, depresii, extaz și o oarecare privire înapoi. Tot o colecție de impresii personale a fost și lucrarea următoare, Exil Secund de Carmen Cârneci, care a prezentat trăirile interne mai mult prin intermediul efectelor, decât prin altceva. O incursiune în mediul electro-acustic am făcut cu ajutorul opusul Sunet-Formă-Culoare II de Sorin Lerescu. O altă primă audiție absolută, lucrarea ce integrează sonorități electronice preînregistrate în intimitatea ansamblului instrumental, a căpătat aspectul unei paste multicolore ce s-a desfășurat fără întrerupere, fără a privi înapoi. Lucrarea mea preferată a întregului concert a fost poem-ul simfoniettă Hunab-Ku, semnat de compozitorul și dirijorul George Balint. Inspirat de ideea Fluturelui Galactic a vechilor maiași, autorul a imaginat o lucrare care pare să se ramifice în continuu, să se dezvolte și să acapareze toate intrumentele aflate pe scenă. Este o călătorie senzorială prezntată cu un plus de vigoare și atenție de tinerii muzicieni.

La finalul concertului, am stat de vorbă cu Mircea Pădurariu, dirijor al ansamblului pAs cLassique:


În fiecare an este o experiență nouă, cu totul inedită, pentru că în fiecare an am avut parte de un ansamblu nou, cu diferite experiențe în domeniul muzicii contemporane. În același timp este o plăcere, pentru că reușim printr-o voință de fier și o ambiție anume să facem lucruri grozave și să ne distrăm în același timp. Facem cu plăcere ceea ce facem, chiar dacă este într-un fel o muzică greu de înțeles și de digerat.


Cum este pregătirea unui astfel de repertoriu cu muzică nouă, în comparație cu un repertoriu tradițional?


Cred că necesită puțin mai mult calm șu un pic mai multă stăpânire de sine, pentru a nu se pica într-o degringoladă, pentru că cel mai mult timp se pierde până lumea își cam dă seama ce a scris compozitorul, cam ce direcție ar dori, cam ce efect global și-a imaginat… Este mai greu până se învață această tehnică de scriitură contemporană. Într-un final este destul de subiectivă, pentru că fiecare compozitor vine cu o altă notație și este greu pentru un ansamblu, mai ales unul nou, dar chiar și pentru unul cu renume, să reușească să învețe pentru același tip de efecte o altă notație, o altă citire. Asta îngreunează puțin lucrurile, dar într-un final au ieșit lucruri foarte bune, iar colectivul s-a simțit bine și a fost unit.
Radu Mihalache