Arhivă : Cronici Înapoi
'Don Giovanni' și avalanșa tinereții la Iași
Producția s-a bucurat de un real succes, aplaudată și în cadrul Festivalului Operelor Naționale derulat la Cluj, păstrându-se în repertoriul curent, permițând totodată "intrarea" unor tineri soliști în rolurile extrem de ofertante și greu de realizat. Așa s-a petrecut și la sfârșitul săptămânii trecute, când, deschizând seria evenimentelor preconizate sub semnul aniversării celor 6 decenii de existență a teatrului liric din orașul moldav, opera mozartiană s-a reluat, atrăgând și prin noutățile propuse în distribuție, o sală arhiplină urmărind soliști îndrăgiți și invitați din țară sau din străinătate, conturând personajele cu aplomb, talent și vizibilă implicare sub aspectul rezolvării partiturii și al interpretării expresive, desigur respectând coordonatele regizorale ce asigură o mișcare permanentă, alertă și mai ales corespunzătoare replicilor și stărilor din fiecare moment al acțiunii cursive, logice, având și avantajul trecerii de la un tablou la altul fără a opri derularea conflictului. Este o succesiune aproape cinematografică, decorul cu arcade, uși, scări, planuri suprapuse fiind deplasat sau combinat în raport cu cerințele secvenței respective, statuia Comandorului apare în scenă și... se retrage (poate prea amplificată proiecția din final), corul și soliștii au o mișcare dezinvoltă, eroii se conturează cu trăsături bine definite, subliniate și prin costume elegante, uneori excentrice dar de efect, în culori amalgamate, imaginea generală fiind astfel mereu "altfel" și deci atractivă. Sigur că, în cazul unor debutanți, s-a simțit și atenția cu care doreau să respecte indicațiile regiei, gesturile lor având uneori fie o redare ușor mecanică, "învățată", fie o anume tendință de repetare stereotipă - Zerlina și Masetto au o mișcare înainte-înapoi reluată identic, de câteva ori, în "cearta" cu Don Giovanni, Leporello este trântit sau stă în genunchi (cam) în exces, Donna Elvira, însoțită de "asistenții" ei la prima sa apariție, reia obsesiv, la fiecare "strofă", atitudini și gesturi etc. Cu siguranță, experiența viitoarelor spectacole va face ca asemenea detalii să dispară.
Remarcabil a fost faptul că toți interpreții aveau vârsta apropiată personajelor întrupate și, în marea majoritate, beneficiau de glasuri calitative, conduse cu îngrijire și cunoaștere a stilului, a modului de a rosti recitativul, de a cânta în ansambluri, astfel încât și sub aspect muzical s-a realizat o construcție unitară și omogenă, ceea ce pe la noi... e mai rar. Un alt avantaj a fost, poate printr-o fericită întâmplare, colaborarea lor anterioară, chiar în partitura mozartiană, fie în perioada studenției, fie în alte producții din țară, relaționarea devenind astfel mult mai sigură și flexibilă. Spre exemplu, baritonul Jean-Kristof Bouton a fost Don Giovanni și în premiera UNMB pe scena Operei Naționale București, reluând personajul și la Iași, unde a fost angajat imediat după absolvire, având acum o evoluție remarcabilă, în real progres în ce privește maniera de cânt, cu un plus de relief expresiv și frazare sau accente și inflexiuni nuanțate, precum și o apariție cuceritoare, intrând "în pielea" cavalerului superficial și veșnic îndrăgostit cu o anume ironie amuzată; poate că timpul îi va asigura și un plus de anvergură, necesară oricărui personaj abordat. Dacă în acea producție studențească, bas-baritonul Daniel Pascariu a susținut rolul Masetto, de această dată a debutat în Leporello, din nou alături de colegul său, reușind să creioneze un prototip simpatic și credibil al servitorului care... nu încearcă deloc să-l "copieze" pe stăpân, rămânând el însuși ca aspect, bonomie ușor "peizană", reacții și atitudini, etalând un glas generos, condus cu îngrijire și suplețe, nuanțat și în aparte-uri și în recitative, convingând astfel că are toate datele unei evoluții promițătoare. Un tenor deosebit de apreciat al teatrului, Andrei Fermeșanu, a redevenit Don Ottavio, personaj care i se potrivește sub toate aspectele, punându-i în valoare și vocea caldă, limpede și penetrantă și experiența deja acumulată în rostirea replicilor, în conducerea "liniei mari" a frazei (păcat că a doua arie a fost "tăiată"), având și incisivitate și o atitudine cu personalitate, departe de naivul și timidul tânăr creionat în alte versiuni interpretative. Un alt solist foarte bun al Operei - basul Daniel Mateianu -, a fost din nou Masetto, simpatic și stângaci, cu glas amplu și rotund, relaționând permanent cu partenerii de scenă, așa cum, anterior, la Craiova, fusese un convingător Leporello, personaj pe care, cu siguranță, îl va interpreta curând, cu același succes, și la Iași. Întâmplarea a făcut ca în acea premieră din 2014 să se regăsească și soprana Letiția Vițelaru (sosită din Italia), apărând în Donna Anna, personaj cu care, de această dată, a marcat debutul absolut la Opera ieșeană, aducând, pe lângă un material vocal interesant, de soprană lirică plină, și o manieră bine definită de a cânta o partitură extrem de dificilă, având și siguranță și aplomb și o tehnică pusă la punct, desigur și lejeritatea rostirii textului, cu sublinierile și reliefurile necesare în limba italiană, dar și o prezență scenică adecvată. Seria noutăților a continuat cu soprana Nicoleta Maier, de curând angajată la Teatrul Muzical din Galați, apărând acum pentru prima oară la Iași, susținând rolul Donna Elvira cu mult curaj, având o voce plină, robustă, uneori deficitară în acut și cu o sonoritate specială în registrul mediu, dar bine pregătită în plan muzical și foarte mobilă scenic. În producția studențească, rolul Zerlina fusese abordat de soprana Mădălina Barbu, care îmi ridicase multe semne de întrebare mai ales sub aspect vocal, fapt confirmat și în spectacolul ieșean, în care a reluat personajul, dar în debut pe acea scenă, sunetele non-vibrate accentuând senzația de permanentă stridență, în timp ce jocul de scenă a fost agreabil, propunând însă o Zerlina blondă și cam răsfățată. Iar de la Timișoara a fost (re)invitat basul Octavian Vlaicu pentru rolul Comandorului, rezolvat cu prestanța și gravitatea cerută deopotrivă vocal și scenic.
Orchestra a sunat omogen și a colaborat eficient cu soliștii și corul, dirijorul Traian Ichim coordonând cu acuratețe relația fosă-scenă, evitând decalajele, urmărind atent intențiile expresive ale interpreților, rezultând astfel un spectacol viu, echilibrat, spumos, pus în valoare și prin distribuția tânără și entuziastă, prin glasurile adesea excelente, având avantajul unei "potriviri" și sub aspect timbral, ceea ce s-a simțit în special în ansambluri, precum și disponibilitatea de a creiona eroi charismatici și deci apreciați de publicul care a invadat sala, reacționând la poantele multiple, amuzându-se și bucurându-se cu adevărat să aplaude o reprezentație de certă atracție, lucrată în detaliu, integrând și debutanții în întregul artistic realizat cu profesionalism. Iar faptul că o operă mozartiană are un asemenea impact dovedește că, în cazul unei montări reușite și a unei pregătiri muzicale serioase, în spiritul unei "drama giocoso", și o partitură pretențioasă poate să cucerească - și se pare că aceasta este... rețeta succesului!...