ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Arhivă : Cronici Înapoi

'Favorita' de Donizetti a ajuns la București

Publicat: luni, 1 Februarie 2016 , ora 13.11

Conform tradiției, stagiunea Radio a oferit, la sfârșit de ianuarie, o operă în concert selectată dintre cele prea puțin cântate la noi, optând, de această dată, pentru Favorita de Donizetti, beneficiind de o distribuție integral românească, în rolul titular evoluând îndrăgita mezzosoprană Ruxandra Donose, întotdeauna așteptată cu plăcere și real interes de melomani.

Fără a fi o partitură de referință din creația donizettiană, opera este însă ofertantă pentru interpreți, cu câteva arii, duete, multe ansambluri, coruri și secțiuni orchestrale ce permit desfășurări ample și pagini sensibile sau dramatice, puse în valoare, în general, și de Orchestra Națională și de Corul Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia), dar și de soliști cu glasuri frumoase, stârnind aplauzele sau chiar entuziasmul celor ce umpleau sala.

Trebuie subliniat faptul că, sub bagheta lui David Crescenzi, excelent dirijor, atent cunoscător al stilului bel-canto (și nu numai), temperamental și permanent implicat în realizarea unei expresivități bine reliefate, orchestra a cântat cu plăcere și, exceptând unele scăpări la suflători, cu acuratețe și o paletă coloristică diversă, reușind momente deosebite, fie de transparență discretă, fie explozive și pline de strălucire, construind atmosfera adecvată unei (melo)drame cu toate ingredientele romantice (superb solo-ul violoncelului). De asemenea, corul a sunat omogen și nuanțat, suplu, plin de vervă sau în tonuri abia sugerate de rugă, surprinzătoare fiind însă desincronizările repetate în atac și dezechilibrele (în special la corul bărbătesc). Privind însă în ansamblu, totul a avut nerv, cursivitate și... viață, dovadă a participării tuturor cu dorința de a oferi o versiune interpretativă cu aura evenimentului.

Din fericire, distribuția a fost echilibrată, cu voci generoase, în majoritate bine conduse și adecvate personajelor întrupate, în prim plan aflându-se, firesc, Ruxandra Donose, o sensibilă și patetică Leonora, cu un glas de o egalitate și o prospețime impecabilă, redând celebra arie în versiunea ei originală, cu o coloratură perfect integrată liniei generale, dar dificilă și tocmai de aceea foarte rar abordată ca atare. Poate că în prima parte a cântat cu o anume reținere pentru ca apoi, spre final, să sublinieze culminațiile vocal-expresive, dar cu siguranță a încântat prin eleganța și știința frazării, prin frumusețea cântului și maniera de a transmite stări și trăiri ardente, în buna tradiție belcantistă. Partener i-a fost, în rolul Fernando, tenorul Cosmin Ifrim, printr-o conjunctură favorabilă invitat din câte știu pentru prima oară în stagiunea Radio, etalând o voce lirică de calitate și, comparativ cu evoluțiile sale din urmă cu ani, fie și la Staatsoper Viena, cu o acumulare deosebită în ce privește tehnica și tot ceea ce înseamnă o interpretare adevărată, realizând și filaje de mare efect și momente în piano, mezza-voce sau falset "întărit" susținute cu siguranță, având și incisivitate și căldură, optând pentru o anume estompare a acutului, pus în valoare cu adevărat abia în finalul operei; pentru mulți a fost o revelație, pentru cei care l-am ascultat încă de la debutul în lumea operei o surpriză extrem de plăcută prin acumulările ce-l recomandă ca un solist de real interes în partituri de anvergură rezervate tenorilor lirici.

Un alt debut pe acel podium, de asemenea de bun augur, a fost cel al sopranei Diana Țugui (de la Opera Română din Cluj), al cărei glas limpede, luminos și suplu s-a reliefat în special în canzona din primul act, abordată cu vervă și puritate, poate cu o prea mare discreție, dar apreciată și pentru calitatea timbrală și pentru acutul și coloratura perlată (exceptând o nesiguranță... pasageră) și pentru farmecul cu care a cucerit în rolul Ines. Neașteptat de bine a cântat baritonul Șerban Vasile, având, al rândul său, un aplomb și o rotunjime a frazei care, sincer, până acum i-a cam lipsit, încercând și un legato adesea reușit, materialul său vocal generos și penetrant răspunzând cerințelor rolului Alphonse, apropiat structurii sale temperamentale. Binecunoscutul bas craiovean Sorin Drăniceanu a etalat, din nou, o voce de tunet, rezolvând cu rigoare partitura destul de amplă, sunând adecvat rolului Baldassare (mai puțin în gravele discutabile din prima sa intervenție), masiv și... egal cu el însuși. Iar tenorul Liviu Indricău (de la ONB) a fost un convingător Don Gaspar, cu glas metalic-eroic întotdeauna remarcat, lipsind însă o nuanțare a expresiei (și a intensităților) și mai ales știința rostirii recitativului.

Ansamblurile numeroase au fost echilibrate și omogene, asemeni raportului sonor-interpretativ dintre soliști, iar relația lor cu orchestra și corul a avut precizie și eficiență, chiar dacă uneori orchestra a cam acoperit vocile. La pupitru, energic și dăruit, David Crescenzi s-a impus, încă o dată, ca un dirijor de operă excelent, pasionat și riguros deopotrivă, întreg aparatul vocal-simfonic răspunzând cu reală implicare cerințelor sale, astfel încât publicul numeros a aplaudat, la final, îndelung și entuziast, răsplătind, pe bună dreptate, o realizare deosebită, de ținută artistică, transformată în eveniment nu doar pentru că s-a prezentat o lucrare aproape necunoscută la noi, ci și pentru că a fost cântată cu îngrijire, adesea chiar performant.


Anca Florea