Ultimele concerte de ianuarie au propus, la Filarmonica bucureşteană, opusuri de Brahms, aspect în principiu deosebit de atractiv pentru melomani, dar mult promovatul dirijor Cristian Măcelaru din... America a ales, în prima parte, lucrări scrise pentru cor şi orchestră - Nanie şi Schicksalslied - încadrând binecunoscuta Rapsodie pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră, beneficiind de interpretarea excelentă conferită de mezzosoprana Aura Twarowska (de la Staatsoper Viena), rafinată, cu o frazare şi o încărcătură expresivă perfect dozată şi adecvată textului redat cu o pronunţie şi o dicţie impecabile; glasul său generos, "încărcat", condus cu eleganţă şi ştiinţă, a adus un plus de frumuseţe în tălmăcirea partiturii, subliniind şi tenta meditativă şi atmosfera de rugă din final. Din păcate, nu acelaşi lucru pot spune despre abordarea corului (pregătit de Iosif-Ion Prunner), corectă dar destul de monocromă ca expresie, fără o diferenţiere clară de la o lucrare la alta. Concepând desfăşurarea acestora ca şi cum ar fi fost secţiuni ale unei singure creaţii, dirijorul a dorit, probabil, să asigure astfel o anume unitate şi continuitate în acest sens, ceea ce a determinat însă şi prezenţa solistei pe scenă, chiar şi când nu avea de cântat, dar şi o oarecare derută a publicului care ar fi vrut să o aplaude după Rapsodie dar... a urmat piesa corală, aşa încât performanţa vocal-interpretativă a Aurei Twarowska a fost răsplătită abia la finalul primei părţi a serii, când oricum a fost însoţită de cei doi dirijori.

Faptul că dirijorul oaspete a condus cu precizie, dând intrări, subliniind teme şi intervenţii instrumentale, coordonând relaţia cor-orchestră-solist cu rigoare, s-a remarcat încă din prima clipă, dar m-a frapat lipsa de preocupare pentru "linia mare" a frazei, pentru implicarea şi solicitarea unei nuanţări expresive, simţindu-se bine doar în momentele alerte şi în forte, lăsând restul să curgă destul de amorf. Sincer, nu cred că ascultătorul este interesat să descopere (doar) structura internă a unei partituri, ci în primul rând îşi doreşte să fie cucerit sau chiar impresionat de sensul şi trăirea muzicii respective, care să îi transmită "ceva". Am avut acelaşi sentiment urmărind şi Simfonia nr. 1, parcursă la fel de plat, contrastele rezultând doar din alternanţa forte-piano, aşteptând zadarnic să se creeze profunzimea, monumentalitatea, anvergura şi interiorizarea gravă, specifice compozitorului; dar orchestra a cântat destul de rutinier, răspunzând conştiincios cerinţelor dirijorale (atâta cât au fost...), prea puţine solo-uri având pregnanţă şi căldură, unele fiind chiar... nefericite, cu "scăpări" şi cânt "sub ton", totul derulându-se "pe orizontală", sentimentul de dezamăgire crescând de la o mişcare la alta.

Surprinzător, sala nu a fost plină, ceea ce la Ateneu se întâmplă destul de rar, spectatorii au rămas până la final destul de apatici în reacţii, aplaudând "cuminte", probabil simţind că... lipsea "ceva" - cu siguranţă investirea şi sensibilitatea, vibraţia interioară şi capacitatea de a reda bogăţia ideatică a frazelor arcuite, de a le conduce către un climax - într-un cuvânt... interpretarea adevărată. Păcat...

Dirijorul este prezentat ca fiind rezident al Filarmonicii din Philadelphia, colaborând cu diverse orchestre din America şi Europa, dar nu de prim rang, obţinând recent şi premii la competiţii de profil, cu certitudine dornic de afirmare şi de promovare intensă, la care contribuie, probabil, şi un impresar eficient. Ciudat este însă faptul că... unii de pe aici chiar îl apreciază şi deci îl "cultivă", reinvitându-l la pupitrul ansamblurilor bucureştene. Se ştie că orchestrele americane cântă cu precizie, cu sau fără dirijor, prioritară fiind acurateţea sonoră, cel de la pupitru adăugând sau nu o anume expresivitate, în raport cu structura fiecăruia. La noi, melomanii îşi doresc mai mult...