După cam două săptămâni de "vacanţă", total atipică pentru orice teatru liric sau orchestră din ţară (şi nu numai), Opera bucureşteană şi-a reînceput activitatea, revenind totodată la vechile obiceiuri de la prezenta acelaşi titlu două seri la rând, în parte cu distribuţii diferite, fără ca sistemul "original" să se întâlnească în mod constant, ci doar... selectiv, modul de a alege "dublele" şi criteriile celor ce se ocupă de stagiune rămânând "absconse" pentru mulţi.

Cert este că reluarea operei Traviata, după lunile în care producţia a fost împrumutată la Philadelphia, desigur prin intermediul regizorului Paul Curran, s-a făcut prin două spectacole succesive, ceea ce poate ar explica şi faptul că sala nu a fost plină, deşi partitura este una dintre cele mai îndrăgite şi aşteptate de către melomani. Cea de a doua reprezentaţie a marcat însă debutul absolut pe scena ONB al sopranei Diana Ţugui, unanim apreciată în ţară, apărând acum, în sfârşit, şi la Bucureşti, convingând publicul că într-adevăr glasul său frumos, impecabil pus la punct, precum şi expresivitatea deosebită o recomandă în topul interpretelor noastre. Încă de la intrarea pe scenă a cucerit prin prezenţa elegantă şi suplă, prin dezinvoltura mişcării, construind, şi în plan vocal, un personaj credibil, firesc, fără nimic artificial sau melodramatic, profund uman şi.. adevărat în reacţii, trăiri, frământări şi sentimente. Cântul său sigur, cald, cu egalitate de registre şi acut strălucitor (micile imperfecţiuni din actul I trecând aproape neobservate), cu o paletă coloristică bogată şi adecvată fiecărui moment; sensul conferit replicilor, alternarea paginilor interiorizate cu izbucniri niciodată exagerate, totul s-a menţinut până la final la un nivel remarcabil, susţinut permanent de implicare şi intensitate emoţională încărcată şi condusă cu inteligenţă. Iar relaţia cu partenerii s-a construit fluent şi logic, desigur ţinând seama ce cerinţele regizorale uneori cam ciudate, aducând căldură în dialogurile cu Alfredo, prestanţă şi echilibru în secvenţele cu Germont, integrându-se bine şi în jocul complicat din actele I şi III, astfel încât am aplaudat o realizare performantă din toate punctele de vedere, un debut pe care îl aşteptam de multă vreme. Şi iată că, şi în acea seară, Diana Ţugui, solista Operei Române din Cluj, a confirmat calitatea sa deosebită, răsplătită, de altfel, în toamna lui 2015, cu Premiul pentru cel mai bun solist al trecutei stagiuni, în cadrul Galei Operelor Naţionale de la Iaşi. Sper ca invitarea sa la ONB să fie începutul unei colaborări constante, pentru că, într-adevăr, merită.

În celelalte roluri i-am revăzut pe soliştii "casei", aşa cum îi ştiam din precedentele spectacole (şi) cu opera verdiană, tenorul Lucian Corchiş fiind un Alfredo cam copilăros, cântând corect dar fără consistenţă, baritonul Iordache Basalic etalându-şi glasul (cândva) generos, acum precaut, într-un Germont destul de nuanţat ca atitudine şi expresie, mezzosoprana Sidonia Nica - o cochetă Flora, bine "intrată" în rol doar în plan scenic, tenorul Andrei Lazăr având, în scurtele intervenţii ale lui Gaston, o voce caldă şi... mult mai prezentă decât cea a lui Alfredo (aspect remarcat încă de la premieră), soprana Cristina Eremia rezolvând curat rolul Annina, dar poate va învăţa să păşească astfel încât să nu se mai audă tocurile pe podea, chiar şi în timpul unor arii ale... celorlalţi; colegii lor au completat o distribuţie numeroasă pe coordonatele unei parcurgeri conştiincioase şi fade. Corul a sunat bine şi s-a mişcat din nou conform viziunii regizorale care îi supune pe membrii săi la gesturi şi unduiri lascive sau chiar la dezbrăcarea tinerilor pe care fetele "îi călăresc"... la limita decenţei, orchestra a evoluat corect dar fără relief, sub bagheta lui Vlad Conta, care a condus cu o gestică lejeră, evitând decalajele. Şi totuşi, a lipsit verva, strălucirea, nervul, dominând rutina (nu aş vrea să-i spun plictiseala), singura care s-a detaşat din această platitudine rămânând Diana Ţugui, nu doar pentru că se afla pentru prima oară pe scena ONB, ci mai ales pentru că, de fiecare dată, şi vocal şi ca mişcare este pusă la punct, urmărind conturul personajului în cele mai mici detalii; pentru că este o veritabilă interpretă, dăruită artei sale - aşa cum a fost, în teatre importante din ţară, şi Gilda şi Lucia şi Norina şi Mimi sau Musetta, desigur şi Violeta Valery. Păcat că a avut parte de o "echipă" destul de cuminte, păcat că publicul a fost incredibil de... apatic, aplauze firave răsunând doar când şi când, recompensând abia la final, prin reacţii mai subliniate, efortul celor care s-au străduit să ofere o reprezentaţie atractivă.

Sper ca la următorul "calup" cu Traviata, în 29-30 ianuarie, în aceleaşi "formule", spectatorii să reacţioneze altfel, mai ales că... vor fi ultimele programări ale operei în actuala stagiune - de ce doar 4 seri cu un "şlagăr" al genului liric, "înghesuite" în doar o lună, rămâne un (alt) mister... Şi poate că măcar la ultima reprezentaţie, în sală să vină şi cronicari muzicali şi melomanii împătimiţi, care în acea seară au strălucit prin absenţă, deşi chiar merita să asiste la un debut excelent.

16 ian 2016  Distribuţia:

Violetta Valery - Diana Ţugui (invitată)

Flora - Sidonia Nica

Annina - Cristina Eremia

Alfredo - Lucian Corchiş

Germont - Iordache Basalic

Gaston - Andrei Lazăr

Baronul - Daniel Pop

Marchizul - Florin Simionca

Doctorul - Iustinian Zetea

Giuseppe - Florian Ioniţă

Servitorul - Adrian Ionescu

Comisarul - Alin Mânzat