Ediția XL a Festivalului internațional "Timișoara muzicală", manifestare aflată la ceas aniversar, propune, în continuare, repere extrem de atractive și diverse, directorul Corneliu Murgu dorind ca fiecare seară să aducă ceva "mai altfel", cu o doză mare de inedit și deci de noutate, așa cum a fost, spre exemplu, și Gala muzicii ruse, concretizând o idee a aceluiași reputat tenor-manager care, făcând parte din juriul Concursului "Glinka" de la Moscova, prezidat de binecunoscutul tenor Vladislav Piavko, l-a invitat pe acesta la Timișoara, împreună cu câțiva dintre laureații competiției, pentru a aborda pagini celebre din opere semnate de iluștri compozitori ruși din secolul XIX.

Desigur, melomanii noștri au ascultat adesea, de-a lungul timpului, acele partituri, unele chiar integral montate la Operă, altele regăsite pe discuri de referință. Și poate tocmai de aceea, Piavko a preferat să nu includă în program secvențe devenite "șlagăre", precum uvertura la Ruslan și Ludmila, Poloneza din Evgheni Oneghin sau aria lui Lenski din aceeași operă, alegând de această dată momente mai puțin cântate la noi, desigur alături de câteva arii sau scene familiare publicului din România. Astfel, orchestra Operei, cu Murad Annamamedov la pupitru, a abordat lucrări ce nu figurează în repertoriul curent, dar deosebit de ofertante, reușind să confere consistența și atmosfera specifică muzicii romantice ruse, având și strălucire și transparență în uvertura la opera Ivan Susanin de Glinka sau în Preludiul la Dama de pică de Ceaikovski, marcate de mister, de apăsătoare prefigurare a deznodământului tragic, acompaniind de asemenea soliștii oaspeți în partituri solicitante. În prima parte am ascultat fragmente din acea creație de Glinka inspirată din istorie, uvertura fiind urmată de Rondo-ul lui Farlaf, în care basul Garri Agadzhanian a cucerit prin glasul amplu, dar mai ales prin dezinvoltura cu care a rezolvat scriitura complexă, într-un tempo năucitor, stârnind entuziasmul spectatorilor ce umpleau sala; iar tenorul Alexei Mikhailov a cântat o arie "de linie" cu o voce robustă și o anume sensibilitate. Apoi s-au derulat pagini de Musorgski, fie din Hovanscina - mezzosoprana Anna Viktorova impresionând prin frumusețea vocii generoase, condusă cu eleganță și implicare expresivă remarcabilă deopotrivă în aria Marfei și în terțetul dificil, de mare efect, în care parteneri i-au fost basul și tenorul -, fie din Boris Godunov, rolul frământatului țar potrivindu-i-se lui Agadzhanian, având și încărcătura și "greutatea" masivă și căldura cerută de interpretarea personajului în cele două vestite arii sau în duetul cu Mikhailov (Șuiski); acesta din urmă a revenit pe scenă pentru duetul Falsul Dmitri - Marina, mezzosoprana redând și aria Marinei cu o eleganță și o prestanță aparte, atât în plan vocal, cât și scenic, ținuta sa princiară dublând o frumusețe și o trăire ardentă ce o recomandă (și) pentru marile roluri verdiene.

După pauză, operele de Ceaikovski i-au readus la rampă pe cei trei soliști, alături de soprana Maria Gorelova și de baritonul Alexandr Sukhanov, propunând, din Dama de pică, Romanța Polinei și duetul cu Lisa, linia suverană a mezzosopranei stârnind din nou admirație, vocea sa îmbinându-se destul de bine cu cea a sopranei, care apoi a prezentat ariile Lisei, dramatice, pline de trăire intensă, sentimente redate cu un glas calitativ, plin și amplu, cu acut sigur, având sonoritatea specifică sopranelor din Rusia. Iar împreună cu Alexei Mikhailov a abordat solicitantul duet Lisa - Gherman, tenorul "atacând" și aria în care dragostea alternează cu obsesia celor "trei cărți" și cu patima disperată a eroului, aspecte contrastante greu de realizat ca expresie. Dar baritonul Alexandr Sukhanov a încântat în aria lui Elețki, glasul său rotund fiind ideal pentru asemenea pagini, cu o frazare generoasă și acut penetrant, cu o interiorizare ce trădează înclinația sa către rolurile lirice, cu o subliniată sensibilitate; de altfel, și în aria lui Oneghin din opera Evgheni Oneghin s-a reliefat latura sa poate meditativă, echilibrată, punându-și în valoare materialul vocal de o calitate deosebită și din nou maniera de a fraza cu rafinament, perfect adecvată muzicii ceaikovskiene. Din aceeași lucrare am ascultat și aria lui Gremin, atât de frumos cântată de basul Garri Agadzhanian, cu simplitate și sinceritate, ca o confesiune de dragoste, deci exact așa cum a gândit-o compozitorul, pentru ca finalul concertului să aducă... finalul operei, soprana și baritonul susținând duetul cu pasiune și știința redării sentimentelor, fără emfază sau încercare de a exagera, ambii trăind intens zbuciumul eroilor în cel mai pur mod de a tălmăci muzica rusă - profund, adevărat, credibil, impresionant.

Iar Vladislav Piavko a asistat emoționat la concert, rememorând totodată spectacolele în care el însuși a fost ovaționat pe acea scenă, în trecutele decenii, (și) alături de soția sa, vestita mezzosoprană Irina Arhipova, precum și reușitele fiicei lor, Ludmila, care la rândul său a cântat la Timișoara în roluri de anvergură. Extrem de îndrăgit și astăzi, înconjurat, în foyer, de melomanii care au dorit să-l reîntâlnească după atâția ani, Piavko a urcat apoi pe scenă, împreună cu directorul Corneliu Murgu, care i-a conferit Placheta Operei "în semn de mulțumire și prețuire", oaspetele îndelung aplaudat "devoalând" culisele realizării concertului ca urmare a propunerii venite din partea celui ce, de 15 ani, conduce Opera timișoreană. Și astfel, doi tenori de anvergură internațională "au pus la cale" o seară cu totul specială, deosebit de apreciată de publicul încântat să asculte voci frumoase în creații de referință din marea muzică rusă - o seară cu adevărat "mai altfel", în șirul de evenimente cuprinse în festivalul care, anul acesta, a împlinit 40 de ani.