Extrem de variat, programul propus, seară de seară, în cadrul Academiei din Sighişoara, a continuat cu o întâlnire specială cu muzica franceză şi, din nou, cu opusuri de la începutul veacului XX, aspect ce pare să constituie unul dintre obiectivele importante ale actualei ediţii.

O sală arhiplină a ascultat, pentru început, o superbă lucrare - Ma mere l'oye -, dar într-o variantă prea puţin abordată la noi - cea pentru pian la 4 mâini, beneficiind de o interpretare "de zile mari", tinerii Benjamin Engeli şi Anton Kernjak reuşind să se relaţioneze impecabil, completându-se astfel încât spectatorii aveau impresia că ascultă un singur pianist; iar fiecare secţiune a avut un contur bine definit, o altă culoare expresivă, realizând o transparenţă de mare fineţe, sugerând imagini sau "personaje" cu o eleganţă şi o delicateţe încântătoare, ca un filigran care ne-a purtat în lumi de poveste, în spaţii orientale sau în "grădina feerică" ce a încheiat, printr-un crescendo subtil gradat, o creaţie de factură impresionistă, căreia artiştii i-au conferit un plus de frumuseţe.

Rămânând în "zona" primilor ani din secolul trecut, dar şi a rafinamentului, celebra Suită populară spaniolă de De Falla a fost prezentată de violonista Adelina Oprean în compania aceluiaşi redutabil pianist Anton Kernjak, prelungind atmosfera plină de poezie şi sensibilitate, în nuanţe estompate, delicate şi evocatoare, încărcate de inflexiuni iberice, nostalgice sau dansante, într-un discurs echilibrat, logic şi suplu, realizat cu acurateţe, exceptând, poate, Jota finală. Aceiaşi interpreţi au "atacat" apoi o partitură de factură total diferită, compusă la sfârşit de veac XIX - Sonata de Franck -, dând posibilitatea şi pianistului să se desfăşoare în secvenţe generoase, cu un tuşeu rotund şi o supleţe pe claviatura cu totul remarcabile, susţinând deopotrivă demersul complex al violonistei care a optat pentru o versiune mai lirică, subliniind latura meditativă şi introspectivă a lucrării, evitând poate voit exploziile şi derulările încărcate de strălucire temperamentală; şi am avut prilejul să constat - a câta oară? - că un opus poate fi abordat în maniere extrem de diferite, în raport cu personalitatea fiecărui solist. De această dată am urmărit o interpretare sensibilă, în contururi clare, mizând mai curând pe reliefarea liniilor de fineţe specifice muzicii franceze, a tentei romantice regăsite din plin în binecunoscuta Sonată, renunţând la momentele de anvergură, preferând latura "intimistă", într-o tratare cumva miniaturală. Desigur, publicul a aplaudat îndelung (şi) această modalitate de interpretare, trecând în plan secund impurităţile sau incertitudinile intonaţionale sau tehnice, bucurându-se în primul rând de farmecul unei lucrări întotdeauna de succes.

Şi a doua zi am rămas în lumea muzicii secolului XX, prin lucrări oferite de ansamblul "Archita" alcătuit din profesori ai Academiei, parte dintre ei perfecţionându-se, cu ani în urmă, chiar la Sighişoara, cu… actualii colegi; în caietul-pogram se precizează fapul că denumirea a fost inspirată de "archi", termen uzitat în preclasicism pentru instrumentele cu corzi, întâmplarea făcând că în apropierea cetăţii să se afle localitatea… Archita! Pentru început am ascultat Două mişcări pentru cvintet de coarde de Zemlinsky, partitură scrisă pe când era foarte tânăr, alternând secţiunile agitate, cu tentă dramatică şi cele calme, cu linii melodice aproape pastorale sau vârtejuri poate dansante, într-o textura compactă din care e desprindeau scurte intervenţii solistice, publicul descoperind astfel o lucrare interesantă, deosebit de bine interpretată de violoniştii Alexandru Gavrilovici şi Andrea Ducă, violiştii Vladimir Lakatos şi Traian Boală, violoncelista Katharina Moser. A urmat însă o piesă pentru contrabass solo - Hommage a Bach de Zbinden -, pornind de la sobrietatea şi expunerea lentă, cu o parte mediană rapidă şi dificilă, cumva în spiritul unei Pârtite bachiene, privită prin prisma creatorului anilor '60, punând în valoare performanţă tehnică şi măiestria tânărului Magor Szasz (încă student la Nurnberg, venind din 2006 la Academie pentru a lucra cu Botond Kostyak, devenind, în 2014, prim-contrabasist al Orchestrei din Berna, Elveţia). L-am regăsit apoi în Rapsodia de Frank Martin, cântată alături de aceiaşi violonişti şi violişti de mare calitate, aducând şi de această dată structuri dense, scurte desene solistice, dialoguri în sonuri grave, linii frânte şi mai ales ritmuri incisive, percutante, culminând în avalanşa din final.

Cu siguranţă, punctul culminant al serii a fost sextetul Noapte transfigurată de Schonberg, opus datând din 1917, deci din perioada premergătoare experimentelor sale ce aveau să bulverseze întreaga concepţie şi tehnică de compoziţie din deceniile ce au urmat. Viorilor, violelor şi violoncelistei elveţiene li s-a alăturat violoncelisul Stephane Giampellegrini, reuşind o omogenizare şi o coordonare uimitoare, ţesând atmosfera când apăsătoare sau misterioasă, când învolburată sau "de vis", cu pagini dramatice asemeni unui strigat sau încărcate de poezie, cu suprafeţe generoase sau transparente, totul stingându-se în liniştea suspendată a ultimelor măsuri. Şi trebuie să recunosc faptul că m-a fascinat tălmăcirea conferită partiturii, instrumentiştii reliefând extrem de plastic bogăţia şi frumuseţea unei lucrări complexe şi solicitante, cu o paletă expresivă redată aproape "vizual" de către artişti îndrăgostiţi de muzică bună, implicându-se cu plăcere şi pasiune în fiecare piesă abordată, convingându-i şi pe cei mai reticenţi spectatori că Schonberg a scris şi pagini superbe, cuceritoare pentru orice meloman… adevărat. A fost o interpretare de referinţă, iar aplauzele (din nou) scandate şi îndelungi au dovedit că publicul s-a lăsat captivat, datorită nivelului artistic al ansamblului, chiar şi de o creaţie "modernă", care poate să fie accesibilă şi de mare rafinament.