Vineri, 15 mai 2015, l-am ascultat la Teatrul La Monnaie din Bruxelles pe baritonul George Petean, care a fost invitat să susţină rolul René Ankarström din "Bal mascat" de Giuseppe Verdi într-o serie de şase reprezentaţii incluzând premiera din 12 mai.

Biletul de presă pus la dispoziţie de Teatrul La Monnaie include generos trei volume tipărite din care poţi afla aproape tot ce-ţi doreşti despre opera lui Verdi: istoria compunerii, efectele teatrale gândite de compozitorul însuşi, concepţia regizorală a prezentului spectacol, extrase din scrisori ale Regelui Gustav al III-lea al Suediei - personaj istoric şi personaj principal în operă - , din scrisori ale lui Verdi către libretistul său Antonio Somma ca şi din romanul "1984" al lui George Orwell (sursă de inspiraţie pentru regie), apoi fotografii, apoi un studiu al rolului pe care îl joacă orchestra în "Bal mascat", al conceptului de cenzură şi al celui de mască. Al doilea volum cuprinde libretul în italiană, flamandă şi franceză, şi în fine mai există o broşură care oferă date despre ansamblul La Monnaie ca şi, bineînţeles, despre echipa creativă şi interpretativă.

Înainte de a vorbi despre impresia deosebită pe care mi-a făcut-o compatriotul nostru George Petean aş începe cu detalii despre regia lui Alex Ollé, unul din directorii artistici ai celebrei companii catalane La Fura dels Baus, care a semnat şi spectacolul cu "Oedipe" de Enescu, tot la Bruxelles, în 2001. În colaborare cu Valentina Carrasco a gândit o reprezentaţie aproape monocromă atât din punct de vedere al culorii propriu-zise, cât şi al unităţii, de fapt al identităţii, costumelor şi decorului.

Inspirat din "1984", reţine atmosfera unei societăţi conduse de un regim politic totalitar. Depersonalizarea este completă în toate privinţele. Mai întâi, femeile şi bărbaţii se îmbracă la fel, cu excepţia faptului că femeile poartă fie fustă fie pantalon, şi anume într-un costum de o culoare albastră oribilă, care poate alterna cu un vişiniu sau un negru la fel de hidoase. Par a fi nu numai croite dintr-o stofă proastă, dar sunt absolut neîngrijite, şifonate, murdare de praf. În schimb, oamenii au pe braţ şi pe spate câte un cod numeric care, probabil, ţine loc de nume. Individualitatea este complet ştearsă în urma unui ultim detaliu - toate personajele poartă măşti. Pentru a reveni puţin în lumea reală, aceste măşti făcute dintr-un material care le permite să stea lipite de cap ca glugile de neopren pe care le folosesc scufundătorii nu sunt o barieră de depăşit pentru interpreţii vocali - deşi sunt convinsă că este mai greu să cânţi în astfel de circumstanţe - pentru că nu le acoperă faţa în întregime, deci nici gura, iar urechile aveau, din câte mi-am dat seama, un fel de "sită" ca de receptor, care permitea muzicii să fie auzită aproape în condiţii fireşti. Cum spune Alex Ollé, personajele poartă mască pentru ca în spatele ei să se poată ascunde comploturi, în acelaşi timp ea reprezintă şi masca puterii pe care aceste comploturi vor s-o răstoarne; nu este nevoie aşadar să mergi la un bal mascat -chiar dacă, totuşi, convenţia a fost păstrată, şi în scena finală a operei lui Verdi personajele poartă şi masca tipică acestui gen de distracţie în societate.

Regia a impus apoi în "Bal mascat" un decor atât minimalist, cât şi monoton: încăperile sunt o combinaţie între hală de fabrică şi interior de închisoare, iar dacă acţiunea se petrece afară, la periferia oraşului, spaţiile unde ar fi trebuit să se afle sinistrul eşafod sunt transformate într-un la fel de sinistru peisaj industrial, gol, sprijinit pe piloni gri. Spectrul pe care îl vede Amelia devine un cerşetor, iar planta despre care speră că o va scăpa de sentimentul unei iubiri adultere este căutată cu ajutorul lanternei. Şi, desigur, toate schimbările de decor se fac în faţa noastră, totul se află la vedere, iar orchestra aşteaptă câteodată ca mecanismele respective să-şi înceteze mişcarea înainte de a cânta.

Nici decorul, nici costumele atât de reci nu au făcut însă nici măcar pentru o clipă ca flacăra muzicii lui Verdi să dispară sau să fie estompată; nu au distonat cu evenimentele prezentate - uneltiri, trădare, dragoste rănită, moarte, şi nici nu au împiedicat acţiunea foarte susţinută a libretului să se desfăşoare fluent. De această dată, o regie modernă nu a împiedicat perceperea mea ca public a tot ceea ce înseamnă artă în această creaţie lirică.

În distribuţia din 15 mai 2015 a spectacolului "Bal mascat", rolul Gustav al III-lea a fost interpretat de tenorul italian Stefano Secco. Având un foarte frumos glas care a redat lejer şi precis toate ritmurile şi nuanţele, şi ale limbii sale materne şi ale muzicii, uneori chiar în tonuri de canţonetă, muzicianul a însoţit această expresivitate vocală cu un joc scenic armonizat. Personajul Amelia i-a aparţinut sopranei María José Siri din Uruguay, sensibilă, elocventă şi bună actriţă. În pajul regelui Gustav al III-lea, soprana Kathleen Kim, foarte precisă, perfectă pentru partitura de soprană de coloratură gândită de Verdi. Deşi apare numai într-o scenă din primul act, prezenţa contraltei Marie-Nicole Lemieux, terifiantă în personajul Ulrica, vrăjitoarea care îi prezice regelui moartea de mâna unui prieten, a rămas în memorie.

Rolul René Ankarström i-a revenit baritonului George Petean, născut şi format la Cluj Napoca, cu activitate la Opera Regală Covent Garden din Londra, Metropolitan din New York, Opera de Stat din Hamburg sau Opera Naţională din Paris. Dacă în 12 mai George Petean a debutat pe scena Teatrului La Monnaie, artistul nu este necunoscut publicului din Belgia, pentru că în 2012 a fost protagonist al premierei mondiale a operei "Ducele de Alba" de Gaetano Donizetti la Opera Flamandă.

De la primele replici George Petean s-a prezentat publicului printr-o voce foarte plăcută, natural baritonală şi lipsită de ostentaţie, cu o dicţie foarte bună şi exactitate în momentele alerte. A fost şi convingător în rolul său de cel mai bun prieten al regelui, dând viaţă unui erou cu adevărat de încredere. A devenit apoi, după ce personajul său află că buna-credinţă cu care îl învestise pe suveranul său este falsă - regele este îndrăgostit de soţia lui René - cu totul altul: furia este reală, iar expresia de hotărâre neclintită care i se citeşte pe chip în timp ce o ascultă Amelia, la fel. Însă odată ce soţia sa părăseşte încăperea, René se schimbă din nou; el suferă, iar forma fizică a acestei suferinţe este completată de cuvintele pe care le rosteşte, "nu sângele tău, ci al altuia trebuie să curgă", într-o arie de un intens lirism. Când îi aruncă regelui insulta - "trădătorule!", acuzaţia este şi teribilă şi îndurerată, iar regretul de care este cuprins după ce-l înjunghie pe rege dar aude că soţia sa nu i-a fost infidelă, vizibil.

Nu în ultimul rând George Petean a făcut un duet vocal extrem de reuşit cu Stefano Secco, inclusiv din punct de vedere al intensităţii glasului, fără să se simtă vreodată că unul din ei ar avea avantajul unui timbru mai robust ca bariton, respectiv mai pregnant ca tenor, iar la finalul spectacolului compatriotul nostru a primit aplauze puternice şi strigăte de bravo.

La două rânduri în spatele dirijorului Carlo Rizzi, am putut să-l urmăresc cum a acordat aceeaşi atenţie şi instrumentiştilor şi orchestrei La Monnaie, încântător de expresivă chiar şi în spaţiul care oferă sunetului atât de puţin loc de respiraţie cum este fosa.

Distribuţia spectacolului "Bal mascat" de Giuseppe Verdi din 15 mai 2015 a fost completată de baritonul Roberto Accurso, başii Tijl Faveyts şi Carlo Cigni, de tenorii Pierre Derhet şi românul Zeno Popescu, acesta în pasagera intervenţie a rolului "Judecătorul" şi de excelentul cor al Teatrului La Monnaie, pregătit de Martino Faggiani. Aplauzele le-au revenit, pe bună dreptate, tuturor.