Superbă, dificilă şi solicitantă, muzica lui Anton Bruckner se cântă la noi, din păcate, extrem de rar, aşa încât programarea unui opus din creaţia sa în stagiune devine, în sine, un adevărat eveniment, desigur amplificat în măsura în care interpretarea conferită reuşeşte să o pună în valoare la cotele aşteptate. Iar miercuri, 25 martie 2015, la Ateneu, s-a împlinit această "minune", dirijorul Camil Marinescu revenind pe podiumul "de acasă" după o absenţă destul de îndelungată, continuând ciclul Bruckner cu Simfonia nr.8, după ce anterior, de asemenea la pupitrul Filarmonicii bucureştene, propusese Simfonia nr.9. Este binecunoscută pasiunea sa pentru partiturile ample, complexe, cu desfăşurări generoase într-o construcţie greu de realizat în aşa fel încât publicul să fie "prins" permanent de curgerea muzicii, Bruckner răspunzând din plin aspiraţiilor artistului atras de măreţia unor astfel de lucrări deosebit de ofertante, perfect pliate pe structura sa interioară, devenind, poate, (şi) un pariu cu sine însuşi, câştigat (şi) acum cu brio.

Cu o gestică total diferită de cea unghiulară şi incisivă din anii săi de început, Camil Marinescu a condus cu mişcări largi, aparent destul de restrânse ca mijloace de exprimare, dar eficiente şi sugestive pentru instrumentişti, obţinând o claritate impecabilă a desenului fiecărei teme, un contur precis al "întregului" în care detaliul se reliefa pregnant, dar integrat unui demers de ansamblu, în linia "mare" a monumentalei creaţii. Planuri sonore contrastante, bine gradate în acumulări, cu momente de crescendo-decrescendo permanent susţinute de o motivaţie ideatică şi expresivă, secvenţe de o transparenţă abia sugerată, încărcate de poezie, poate meditativă, interiorizată, alternând cu izbucniri în forţă, amplificate de alămurile mult folosite de compozitor, remarcabilă fiind însă păstrarea intensităţii în limitele echilibrului, niciodată în exces, având şi "greutatea" încărcăturii cu amprentă filosofică şi anvergura frazelor generoase, totul cu o vibraţie expresivă profundă şi "adevărată", într-o logică reliefată firesc şi captivant, orchestra răspunzând cerinţelor dirijorale cu o implicare ce trăda o reală plăcere de a se investi în "a face muzică" în cel mai frumos sens al cuvântului. Şi s-a simţit în permanenţă faptul că dirijorul a "dus" ansamblul în lumea lui de gânduri, de trăiri, tălmăcind cu o înţelegere aparte Simfonia în care (post)romantismul specific brucknerian, puternic marcat de frământări ascunse în rigoare şi sobrietate, în singurătatea unei sensibilităţi atât de speciale, se conturează cu o acuitate pe care dirijorul a înţeles-o cu adevărat, oferind publicului o versiune interpretativă de o densitate (aş spune) impresionantă. De multă vreme nu am mai auzit, la Filarmonică, sonorităţi de o asemenea calitate, o omogenitate între partizi atât de bine stăpânită, cu atacuri precise (şi sincrone!), cu viori diafane, corzi grave de o bogăţie apăsătoare, suflători excelenţi (scăpările unora trecând în plan secund), cu scurte intervenţii solistice sensibile, totul într-o desfăşurare de o plasticitate şi o coerenţă expresivă captivantă.

Chiar dacă, surprinzător, în sala Ateneului au rămas câteva locuri goale, poate pentru că melomanii (chiar şi cei abonaţi de decenii) sunt încă reticenţi în ce priveşte accesibilitatea muzicii lui Bruckner, poate pentru că vremea nu era prea agreabilă, cei prezenţi au fost captivaţi de frumuseţea Simfoniei nr.8 într-o versiune de referinţă, cea mai bună dovadă fiind... dispariţia "tuşitului" parcă "obligatoriu" după fiecare parte a unei lucrări, "exprimat" violent doar la finalul primei părţi, "uitat" apoi, spectatorii ascultând într-o linişte ce plutea peste noi toţi, aşa cum se petrece doar atunci când interpreţii reuşesc să ne poarte în lumea lor şi a compozitorului printr-o interpretare de mare clasă. Iar aplauzele prelungi au răsplătit din plin acel demers artistic realizat de orchestra Filarmonicii sub conducerea lui Camil Marinescu, un excelent dirijor regăsit, din păcate, destul de rar pe afişul stagiunilor noastre curente, dar care ne convinge, de fiecare dată, că este un muzician care... are ceva de spus şi o face cu sobrietate şi pasiune.