O operă pentru orchestră cu acompaniament de voci

Despre Rosenkavalier - în traducere Cavalerul rozelor sau Cavalerul rozei - s-a spus că este o operă de tip mozartian a anului 1911, purtând puternic amprenta comediei vieneze. Ca şi în celelalte partituri de teatru liric pe care le semnează, compozitorul Richard Strauss cere un ansamblu mare, alcătuit din 112 instrumentişti, plus o orchestră mică pe scenă. Cântăreţilor li se cer voci bine lucrate, deosebit de expresive şi, obligatoriu, talent actoricesc. Iar dirijorului, abilitatea, ştiinţa şi mai ales puterea de a pătrunde şi de a scoate la viaţă plasticitatea şi bogăţia unică de expresie ale unui produs sonor de o frumuseţe impresionantă, originală, unică.

În spectacolul pe care l-am urmărit la Viena pe scena Operei de Stat, pe parcursul celor peste trei ore, întreaga atenţie mi-a fost acaparată de orchestră şi mai ales, de dirijorul ei. Degeaba am încercat să urmăresc scena - o montare desuetă şi prăfuită în stil de epocă, realizată de Otto Schenk în anul 1968 - cu o mulţime de figuranţi care se mişcă într-un anume fel numai pentru că li s-a spus să se mişte aşa şi cu solişti care ţin parcă cu tot dinadinsul să ne convingă de faptul că ei joacă teatru şi nu simt sau cred cu adevărat în personajele lor. Un amănunt interesant: am asistat la reprezentaţia cu numărul 359 în această versiune scenică! Dar, având şansa unui loc în loja nr. 2 rang 1, exact deasupra orchestrei, m-am putut bucura din plin de spectacolul uluitor, fascinant, copleşitor oferit de Kiril Petrenko.

 Dirijorul-spectacol Kiril Petrenko

Dirijorul rus revine după patru ani la Viena şi conduce de patru ori Rosenkavalier de Richard Strauss. Viziunea sa este nouă, proaspătă, spectaculoasă ca un foc de artificii, ca un pahar de şampanie pe care îl bei pe nerăsuflate, ca un parfum de ameţeala plăcută a căruia nu poţi şi nici nu vrei să-i scapi. Muzicianul redă partitura în cele mai mici şi mai ascunse detalii, evidenţiind polifonii şi combinaţii timbrale, pe care parcă nu le-am mai sesizat niciodată. Ţesătura muzicii lui Richard Strauss este bogată, complicată, multicoloră, rafinată, parcă imaterială în zborul ei suplu, în derularea ei neîntreruptă de nici un obstacol, de la prima la ultima notă.

Bagheta lui Petrenko este precisă şi fermă. După ce a descoperit detaliile, maestrul reasamblează şi modelează muzica în întregul ei. Intrările pe care le dă, atât instrumentiştilor cât şi cântăreţilor, mi s-au părut puţine; de aceea atenţia şi implicarea tuturor a trebuit să fie maxime, totale, profunde şi mai ales permanente. Numai aşa, întregul se conturează ca o operă de artă perfectă, în care fiecare sunet este la locul şi la timpul potrivite. Privindu-l pe Petrenko am avut senzaţia că mâinile lui se joacă în şuvoaie cristaline de apă, ale căror curgeri, mai lente sau mai rapide, le hotărăşte el şi numai el, căci el şi numai el ştie cum să facă pentru ca fiecare strop să adune în el şi să reflecte apoi întreagă strălucirea unui univers colorat în mii de nuanţe.

Am perceput spectacolul - şi mi se întâmplă pentru prima oară - ca pe un teatru muzical splendid, conceput pentru orchestră cu acompaniament de voci şi asta fără ca muzica lui Richard Strauss să fie atinsă cu ceva, dimpotrivă. Cu puţin timp în urmă, dirijorul Kiril Petrenko, astăzi directorul muzical al Operei Bavareze de Stat din Munchen, a fost desemnat de o revistă de specialitate Dirijorul anului. După acest Rosenkavalier de la Viena am înţeles de ce.

Câteva vorbe şi despre interpreţi

În rolul Mareşalei, soprana finlandeză Soile Isokoski cântă frumos şi sensibil. În Octavian, mezzosoprana engleză Alice Coote nu este nici vocal, nici actoricesc, cea mai bună opţiune. Soprana israeliană Chen Reiss se luptă din greu cu rolul Sophie deşi reuşeşte vocal câteva momente frumoase. Ca prezenţă scenică însă… stângăcia şi artificialitatea mişcărilor deservesc profund personajul. Cu o voce frumoasă, dar cu o interpretare, impusă, de… marionetă, austriacul Clemens Unterreiner în Faninal ar fi meritat o soartă mai bună. Ajutat mult de vocea impunătoare şi de statura impozantă, basul englez Peter Rose este poate cel mai reuşit personaj, Baronul Ochs, din această versiune interpretativă.