Arhivă : Cronici Înapoi
Totul (pare că) e bine când sfârșește cu bine - premiera 'La traviata' la ONB
O explozie de aplauze a cutremurat sala Operei Naționale București în seara zilei de joi, 30 noiembrie 2014, când cortina a căzut marcând finalul celei mai recente premiere (montare nouă) cu opera La traviata de Giuseppe Verdi. Entuziasm dus la paroxism si numai superlative pentru microfonul ce culegea avid impresii la ieșire.....Motivele? O scenă strălucitoare, costume viu colorate (Gary McCann recunoaște că s-a inspirat din arta fotografică a lui Cecil Beaton și din lucrările unor creatori de modă precum Jacques Fath, Charles James și Christian Dior), decoruri somptuoase, muuuultă mișcare, o orchestră ce cântă numai taaaare și foaaaaarte tare; apoi o soprană cu o voce bună și prezență scenică plăcută, un tenor tânăr și el, la începutul unui drum ce ar pute fi promițător, un Germont cu un timbru frumos și desigur, o partitură verdiană genială, un adevărat șlagăr - se spune că încă de pe vremea premierei, melodiile verdiene erau pe buzele tuturor. Un imens succes de public ce asigură, cel mai probabil, o viață lungă noii producții. Ce și-ar putea dori mai mult direcțiunea ONB?! Revin totuși retoric cu o întrebare lansată într-un alt articol (Tosca, montare nouă tot pe scena ONB, iunie 2014) și rămasă (teoretic) fără de răspuns: în aceste condiții, mai contează oare că:
- dirijorul și compozitorul britanic Alexander Prior, format la Conservatorul din St.Petersburg, un tânăr muzician complex și, se pare, de succes deja în lume, este apreciat mai ales pentru repertoriul său simfonic? Acest mic detaliu explică faptul că orchestra și scena au mers, de la primul la ultimul minut, pe drumuri paralele, pe unele în mare grabă (orchestra) pe altele de abia târându-și picioarele (tot orchestra) fără însă a se lua de mână niciodată; că tempo-urile mult prea rapide au distrus scenele de ansamblu, în care corul alerga cu sufletul la gură și cuvintele trunchiate ca să prindă bagheta mult prea sprințară, sau că vocile răcneau practic pentru a putea acoperi ansamblul instrumental, de la care dirijorul cerea pătimaș mai mult, și mai mult, mai tare, și mai tare.
- surpriza imensă a montării lui Curran de la București este faptul că, prin mișcare și coregrafie, regizorul nu a reușit nicio clipă să stabilească relații între personaje, relații între dramele lor interioare și exprimarea exterioară prin gest? Acum regizor de operă, cândva dansator și maestru de balet, scoțianul Paul Curran cu numeroase montări de teatru liric pe scene mari, precum Covent Garden, La Scala și MET, este cunoscut pentru tendințele sale de re-vizitare (un termen astăzi foarte la modă) a capodoperelor secolelor trecute în cheie modernă, contemporană. În viziunea sa, acțiunea operei lui Verdi se desfășoară în jurul anului 1950 dar asta nu ar fi o problemă, căci oamenii trăiesc, mor, suferă sau sunt fericiți de când e lumea și pământul. Este o performanță uluitoare să reușești să faci - în opinia mea - un spectacol cu La traviata... , din punct de vedere muzical rece, tern, cu personaje artificiale ce nu se simt bine în pielea lor, cu mișcări forțate și gândite parcă împotriva interpreților - cele mai bune exemple ce îmi vin acum în minte sunt splendiul duet Violetta-Germont din actul secund, total ratat emoțional, căci cele două personaje nu relaționează deloc și asta se resimte puternic în muzica ce impune imperios apropierea și împletirea vocilor, atunci când dau glas unor sentimente profunde și agitate; atitudinea lui Alfredo, de copil bosumflat căruia i s-a luat jucăria, ajungând până la explozia histerică, la final de act III; membrii corului transformați în balerini (actele I și III) stângaci și... grotești în intențiile regizorului de a-i face "sexy" sau faptul că în întreg ultimul act Violetta cântă întinsă în pat, puțin pe burtă mai tot timpul pe spate, amorfă și inertă. (admirație fără de margini pentru performanța Aureliei Florian!).
Am așteptat-o cu interes pe soprana în plină ascensiune Aurelia Florian și i-am apreciat tehnica vocală și prezența scenică. Este o Violetta Valéry credibilă și convingătoare. Supralicitările în forte au fost probabil motivate de lupta cu orchestra sau cerințele imperative ale dirijorului. Câteva momente de intonație falsă ar trebui totuși să dea de gândit.
Pe tenorul Ioan Hotea l-am urmărit pe aceeași scenă în rolul Nemorino din Elixirul dragostei de Donizetti apoi în Don Ottavio din Din Giovanni de Mozart. Vocea este frumoasă, prezența actoricească (de fiecare dată!) - discutabilă. Sigur, celebra arie a lui Alfredo din actul secund a fost frumos cântată, dar o arie nu înseamnă un întreg rol.
Am apreciat întotdeauna prezența și mai ales timbrul vocii baritonului Ionuț Pascu (Germont). Ceea ce îi reproșez în spectacolul pe care îl comentez este faptul că, pe întreg parcursul rolului, singura intensitate a fost cea... tare, într-un permanent și obositor forte.
Și totuși... O explozie de aplauze a cutremurat sala Operei Naționale București în seara zilei de joi, 30 noiembrie a.c. când cortina a căzut, marcând finalul celei mai recente premiere (montare nouă) cu opera La traviata de Giuseppe Verdi. Entuziasm dus la paroxism, numai superlative pentru microfonul ce culegea avid impresii la ieșire..... Un imens succes de public ce asigură, cel mai probabil, o viață lungă noii producții. Detaliile nu (mai) contează. Ce și-ar putea dori mai mult direcțiunea ONB?! Chiar nimic.