Arhivă : Cronici Înapoi

Performanțe în festival la Constanța

Publicat: marți, 28 Octombrie 2014 , ora 10.33


Romeo și Julieta de Prokofiev

Sfârșitul de săptămână a adus, la Opera din Constanța, debutul ediției 40 a Festivalului internațional al muzicii și dansului, moment aniversar al celui mai "bătrân" festival de gen din țară, onorat cum se cuvine și prin diversitatea reperelor incluse în programul ce se derulează între 25 octombrie-23 noiembrie, dar și prin premiera baletului Romeo și Julieta de Prokofiev, prezentat chiar în deschidere. Un adevărat eveniment, un spectacol cuceritor prin regia și coregrafia excelent concepute și realizate de reputatul Horațiu Cherecheș, deopotrivă balerin de clasă (acum în rolul Tybalt), urmând firul celebrei povești de dragoste într-o manieră foarte teatrală, fără "inserturi" de pură virtuozitate, astfel încât se crează o atmosferă dramatic-poetică, păstrând până la căderea cortinei finale tensiunea și încărcătura perfect pliate pe sugestiile partiturii, beneficiind și de minunata scenografie imaginată de Natalia Kornilova din Rusia, recompunând ambianța epocii shakespeaneane.

Omogenă și bine aleasă, întreaga distribuție merită toată admirația pentru maniera în care a conturat un întreg artistic extrem de unitar, logic și fluent, cu o construcție desenată cu precizie și finețe, evitând orice lungime sau stagnare, rezultând o reprezentație impecabil pusă la punct, de o consistență cum demult nu am mai văzut. Eliza Maxim a fost, în Julieta, credibilă și convingătoare, transmițând stări din cele mai variate, partenerul său, Sergiu Dan (Romeo), a avut prestanță și siguranță în mișcare, ultimul tablou oferindu-i posibilitatea desfășurării solistice de anvergură, cei doi balerini reușind, de-a lungul spectacolului, duete de mare frumusețe și sensibilitate. Ca de obicei, Adrian Mihaiu a încântat în Mercutio, cu expresivitate și temperament în duelurile bine rezolvate (și) în compania lui Horațiu Cherecheș care, în Tybalt, mi-aș fi dorit să... își compună o țesătură mai generoasă, aspect remarcat și în partitura Bufonului, căruia Haruka Tada i-a conferit elasticitate și vervă. Și cei care au susținut roluri de plan secund precum și ansamblul au dansat cu reală plăcere și cu talent, contribuind esențial la recompunerea unei epoci, a unei povești nemuritoare, la împlinirea unei producții de certă valoare.

Muzica superbă (înregistrată) și luminile foarte bine realizate de Alexandru Urmeș au completat o versiune a baletului Romeo și Julieta de Prokofiev pe care o sală arhiplină a ovaționat-o pe bună dreptate și care ar merita să fie văzută și aplaudată și de către publicul din alte mari orașe ale țării.


Elixirul dragostei de Donizetti

Chiar a doua zi, reluarea operei Elixirul dragostei de Donizetti a punctat o nouă pagină de succes în festival. S-a întâmplat, de această dată, doar datorită interpreților, nu și celor care, cu ani în urmă, au montat lucrarea cu o uimitoare lipsă de inspirație, fără umor, cu un decor simplist, "la limita rezistenței" (un fundal dintr-o pânză... goală, pe care uneori se rotește o proiecție cu fulgi-globuri albe pe fond albastru, structuri aproape simetrice și identice din lemn "natur" cu trepte și culoare ce amintesc de pridvoarele țărănești, cu scaune, mese și banchete albe de cafenea și cu banere-firmă punctând locația, un cadru cu cortină roșie ce coboară și se ridică precum "deux machina" însoțindu-l pe Dulcamara și personajele gen Commedia dell`Arte). Fără inspirație a fost și combinația de costume amalgamate ca epocă și croială, de la halate portocalii și șorțuri albe la rochii lungi și pălării extravagante în tonuri pastel, "combinate" cu costumul albastru-lucios, ca de "magician", al lui Dulcamara, cămașa largă, albă, purtată de Nemorino cu pantalon maro de stradă (pantofii "scâlciați" fiind însă o "găselniță" plină de haz a... solistului), uniformele soldaților, albe cu dungă roșie, destul de insipide (fireturile și epoleții ofițerului apropiindu-se de ceea ce ar fi trebuit), halatele de baie și "turbanele"-prosop, totul alcătuind o imagine pestriță și fără haz (scenografia Cătălin Ionescu-Arbore), într-o regie plată, "subțire", convențională (semnată de bulgarul Ognian Draganov).

Din fericire, în acea seară, parte dintre soliști au propus propria viziune asupra eroilor întrupați, remarcându-se în special tenorul Robert Nagy (invitat de la București), recunoscut prin talentul și inteligența scenică, spontaneitatea reacțiilor și poantele cu care însoțește fiecare replică, fiecare situație, dublând și completând astfel expresivitatea vocală într-o evoluție "de zile mari", făcând deliciul publicului. Tânărul bas-bariton american Stephen Kaulana Foster a fost un partener amuzant, dezinvolt și simpatic, creionând un Dulcamara când cu o perucă albă și o barbă impozantă de... bătrân, când tânăr cu părul negru (ideea îi aparține, dar nu am reușit să o înțeleg), înalt, suplu, cu glas generos condus cu acuratețe, evitând capcanele generate de lipsa de experiență și aspectele de ordin tehnic ce se cer rezolvate, reliefând sensurile textului cu vervă și charismă. Sincer, așteptam ca Adina să fie mult mai sprințară și cochetă, cu o strălucire juvenilă, dar soprana Mădălina Sandu a optat pentru o abordare "de linie", destul de rezervată (deși de-a lungul vremii, a realizat roluri de subretă unanim apreciate chiar pe scena constănțeană), prioritară fiind preocuparea pentru rigoarea demersului vocal, într-o țesătură solicitantă, rezolvată cu aplomb, nu și cu exuberanță. De altfel, m-a surprins și soprana Mihaela Eftimie care a apărut, în Gianetta, mai curând ca o doamnă impozantă decât ca o fată plină de viață dintr-un sat italian. Iar baritonul Marius Eftimie a cântat corect în Belcore, cu voce calitativă atent condusă, păstrând totuși o atitudine lineară în planul jocului de scenă, departe de infatuatul cuceritor cam cazon gândit de compozitor. O pată de culoare plină de farmec a adus balerina-figurină-arlechin, încântătoare și grațioasă până și în felul în care a oferit buchetele de flori la final.

Corul (pregătit de Adrian Stanache) a cântat bine și s-a încadrat în cerințele regizorale (uneori cel puțin ciudate), iar orchestra a sunat corect, deși speram să pună în evidență spumoasa scriitură donizettiană, dirijorul Radu Ciorei încercând să evite decalajele și să coordoneze relația fosă-scenă cu rigoare, dar destul de "cuminte" ca expresivitate. Muzica îndrăgitei opere comice cucerește de fiecare dată, iar interpretarea ei a adus, celor care au înfruntat vremea câinoasă pentru a veni în sală, clipe de bucurie și de binevenită relaxare, ceea ce, de fapt, este esențial, publicul fiind întotdeauna cel mai bun "barometru" în ce privește nivelul unei reprezentații.

Și astfel, primele două zile de festival au atras, la Opera din Constanța, prin calitate, prin diversitate și, mai ales, prin faptul că toți s-au implicat cu entuziasm și cu mult suflet - o trăsătură ce se regăsește din plin la managerul Daniela Vlădescu, reușind, în ciuda dificultăților... de toate felurile, să-i "molipsească" pe cei din jur cu dăruirea și pasiunea investită în tot ce înseamnă actul artistic la teatrul liric de la malul mării.

Anca Florea