Arhivă : Cronici Înapoi
'Don Giovanni' a ajuns la Craiova
Deschiderea stagiunii la Opera din Craiova a stat sub semnul unui eveniment aparte, marcând prezentarea unei creații mozartiene - Don Giovanni - pe scena unde un asemenea demers constituie o noutate (se pare) absolută și deci o "provocare" pentru toți cei implicați în concretizarea producției, apoi colaborarea cu regizorul bulgar Plamen Kartaloff, binecunoscut (și) publicului bucureștean prin spectacole mult comentate pro și contra - Aida și Bal mascat -, precum și implicarea vestitului creator de modă Cătălin Botezatu în schițarea costumelor -, suficiente argumente pentru ca sala să fie arhiplină, la premieră asistând și oficialitățile locale, ceea ce spune multe în ce privește suportul de care se bucură teatrul liric în orașul ce speră să devină, în 2021, capitală culturală europeană.
Trebuie remarcat și faptul că au fost invitați soliști din țară și din străinătate pentru a alcătui o distribuție echilibrată și destul de omogenă, existând însă și o a doua "formulă" la fel de interesantă, incluzând și câțiva dintre soliștii "casei". Un alt argument deosebit de important este tinerețea interpreților, la care se adaugă prezența scenică extrem de atrăgătoare, subliniată, în rolurile feminine, și prin elegantele rochii de seară, purtate cu naturalețe, având o "concurență" serioasă prin apariția unor manechine profesioniste din "trupa" Botezatu. Pe de altă parte, majoritatea soliștilor au debutat, cu acel prilej, în rolurile respective, ofertante dar solicitante și chiar riscante pentru cei ce nu stăpânesc stilul și maniera de cânt specific mozartiană. Iar la premieră s-a simțit tocmai lipsa experienței și cunoașterii modului în care se rostește recitativul și se cântă ariile, chiar dacă mai toți s-au străduit să se apropie, pe cât posibil, de... ceea ce trebuie. Desigur, s-a dorit ca glasurile să fie de calitate, să "sune" bine, să se poată omogeniza în ansambluri, deziderat în general concretizat, deși, cu mici excepții, erau mai curând familiarizați cu scriitura operelor romantice italiene. Se prea poate ca tocmai țesătura ingrată (pentru ei) să fi fost un argument ce a determinat "tăierea" unor arii și a ansamblului final (o practică întâlnită și în alte teatre din lume), renunțându-se însă și la replici care aveau, totuși, importanța lor în "economia" acțiunii.
Un plus de dificultate a adus concepția regizorală, implicând o alergare și o agitație aproape permanentă, urcarea și coborârea (incomodă) a elementelor-platformă dispuse concentric, alcătuind un fel de labirint, gândit poate ca un simbol al rătăcirilor-căutărilor-ieșirilor în plan existențial-spiritual al personajelor; în centru se află un semicerc pe care, în primul tablou, este patul devenit catafalc, iar în final locul unde se prăbușește și dispare Don Giovanni, poate ca o "închidere a cercului" (decoruri Răzvan Drăgănescu). Pe scena cufundată aproape tot timpul în semi-întuneric, luminarea din interior a acelor suprafețe (în roșu, verde, albastru, alb) asigură delimitarea spațiului de joc și ambianța fiecărui tablou, bine realizată (maestru de lumini Roberto Bujor). De ce este nevoie de atâta mișcare (inutilă și nemotivată) în timp ce soliștii au de cântat, de ce trebuie să se trântească la pământ fără sens și deloc amuzant, de ce în primul tablou, Donna Anna este în pat cu Don Giovanni (care se profilează... nud) și devine furioasă când acesta încearcă să plece, pentru ca apoi ea să-i spună lui Don Ottavio că s-a apărat de "atacator", crezând inițial că e... soțul ei (Ottavio), schimbând astfel intenția autorului, fără însă ca eroina să dea de înțeles că... nu spune adevărul, de ce Comandorul intră în iatacul fiicei sale și îl atacă pe Giovanni cu un fel de... lopată (deci știe că acela nu era soțul Donnei Anna!), de ce aproape de fiecare dată, de-a lungul întregului spectacol, personajele se adresează unor parteneri care fie stau cu spatele în stop-cadru, fie... nici nu se află pe scenă, de ce Zerlina îi cere lui Masetto să o "pedepsească" (aria Batti, batti...), dar stă lejer pe una dintre platforme, iar logodnicul "supărat" se uită la ea liniștit, de ce în celebra Arie a șampaniei, Giovanni îl obligă pe... Leporello să bea din sticlă, de ce servitorul se poartă ca de la egal la egal cu stăpânul (având, de altfel, o vestă neagră cu paiete sau cristale cam nepotrivită unui valet), de ce în ultimul tablou, Giovanni stă în fața unei mese goale, înconjurat de manechine în "lenjerie intimă", o invită pe Donna Elvira să mănânce alături de el, îi cere lui Leporello să mai aducă mâncare dar... pe masă nu este nimic, de ce Comandorul apare, învăluit în fum alb, îmbrăcat însă în costum bogat ornat, nicidecum "statuie" sau măcar "fantomă", plimbându-se de pe un platou pe altul, deși.. fusese ucis demult, de ce Donna Elvira se tot așează pe geamantanele puse pe un cărucior de bagaje, împins de o "servitoare" excentrică, blondă și sexy, îmbrăcată (sumar) în roșu, de ce, când stăpânul schimbă hainele cu servitorul, Giovanni poartă pantalon bej, deși Leporello avea pantalon negru, de ce Don Ottavio are o foarte elegantă haină de brocard și catifea neagră, dar... pantalon negru de stradă, de ce Zerlina se tot descalță și încalță, de ce coriștii poartă un fel de uniforme, iar "nuntașii" revin în scenă cu șorțuri albe, la balul de la castel, schimbând locurile ca într-un dans tematic stupid etc.etc.? Sunt nedumeriri ce țin, evident, de regie, dar afectează și logica acțiunii și, mai ales, relațiile dintre personaje, cărora Kartaloff afirmă că le dă o importanță vitală, când, în realitate, nu există aproape deloc. Desigur, ca imagine scenică, agitația perpetuă, defilarea rochiilor (majoritatea negre) cu cristale Swarowski și decolteuri generoase, completate de ținutele sumare ale "măștilor" (invitate la balul ce amintește mai curând de "Noaptea Valpurgiei", idee subliniată și de lumina roșie în care este cufundată scena), totul atrage privirea și poate să placă spectatorilor, mai ales dacă aceștia descoperă abia acum opera de Mozart și poate chiar legenda cuceritorului personaj, plasată acum într-o epocă... incertă, amalgamând cizme lucioase negru-cafeniu și un veșmânt cu mâneci largi la Don Giovanni sau cel "nobiliar" al Comandorului cu rochii ultra moderne "de podium", incluzând și cea de mireasă - superbă dar... nu pentru "țărăncuța" Zerlina, lenjerie intimă și "uniformele" albastru-negru ale coriștilor nuntași-chelneri... de astăzi.
În distribuția de premieră, baritonul Vasili Dobrovolski (de la Odessa), relaxat în mișcări dar fără prestanță (dezavantajat și de haina neinspirat croită), a etalat, în rolul titular, un glas amplu, robust, generos și calitativ, bine condus, incisiv, cu acut sigur, cântând mai tot timpul în forță, cu câteva momente de ponderare a intensității, reușind în parte să rezolve recitativul mai aproape de ceea ce trebuia, asemeni bas-baritonului ieșean Daniel Mateianu care, în Leporello, nu a fost cu nimic mai prejos, vocea sa frumoasă, frazarea îngrijită, dicția și pronunția corectă, dezinvoltura jocului nelăsând să se ghicească faptul că în acea seară debuta în dificilul rol, realizat pe coordonatele cerute de regie, cu destulă expresivitate vocală, deși celebra arie solicita o (mult mai) pregnantă nuanțare și o subliniere a sensurilor cuprinse în textul insinuant și cu fină ironie. Și tot la capitolul "voci" s-a înscris și tenorul Liviu Indricău (de la București), al cărui timbru luminos și metalic, cu acut strălucitor, rămâne potrivit pentru scriitura verdiană, susținând însă partitura lui Don Ottavio cu aplomb și cu intenția de a conferi căldură și sensibilitate primei arii, dar cu mici accidente "de parcurs" (cea de a doua nu s-a cântat), pentru ca apoi să-și lase glasul să se desfășoare în voie, integrându-se și în ansamblurile care alăturau însă tipuri vocale din cele mai diverse. O surpriză a fost anvergura basului georgian Kakhaber Shavidze, impresionant Comandor cu sonorități grave de o intensitate ieșită din comun (mai puțin în primul tablou), mizând deopotrivă pe datele vocale și penetranța cu totul aparte. Deși foarte tânără, soprana Noemi Modra a debutat în Zerlina cu mult farmec și cochetărie, cu un glas liric limpede și pus la punct, având toate premisele unei evoluții de reală perspectivă. În Donna Anna a apărut soprana Irina Polivanova (din Rusia), beneficiind de o prezență plăcută și de o voce lirică pătrunzătoare, destul de sticloasă și stridentă în special în acut și în pasajele de coloratură, iar în Donna Elvira a debutat soprana Renata Vari, cuceritoare ca apariție, abordând cu o anume discreție, prudență sau reținere țesătura vocală ingrată, atent studiată, în timp ce basul Filip Panait (de la București) a fost un Masetto flexibil, cu bune intenții, parcurgând uniform și plat întreg discursul muzical, neconturat în conținut, cu o pronunție deficitară în limba italiană.
La pupitru, experimentatul Gheorghe Stanciu a obținut o coordonare precisă în relația fosă-scenă, depășind ușoarele decalaje determinate de tempo-ul dorit de (unii) soliști, remarcându-se un progres lăudabil al orchestrei, sunând neașteptat de omogen, suplu și adecvat stilului mozartian, iar corul (pregătit de Bogdan Botezatu) a avut intervenții corecte. Și a fost o adevărată performanță ca dirijorul să realizeze și să păstreze o concepție unitară a partiturii în condițiile în care soliștii erau tineri și mai toți debutanți, iar instrumentiștii cântau pentru prima oară Mozart.
Trecând peste rezervele privind regia și neîmplinirile în plan vocal, stilistic și interpretativ, premiera cu Don Giovanni poate fi privită ca un "pariu" câștigat de managerul Antoniu Zamfir și de întreaga echipă a teatrului, în sensul includerii în repertoriu a unei pretențioase opere de Mozart, cu mulți oaspeți, cu un regizor invitat să colaboreze cu teatrul liric craiovean și un designer de modă în mare vogă ce a asigurat și cota de noutate și elementul "de culoare" ce a pigmentat spectacolul din punctul de vedere al publicului tânăr, al fanilor și al iubitorilor de monden, de-a dreptul entuziasmați. Astfel privită, producția poate să placă vizual, iar sub aspect interpretativ - deși termenul este pretențios - asigură posibilitatea unei comparații între cele două distribuții, ceea ce, de asemenea, în principiu, devine interesant.