Arhivă : Cronici Înapoi
Un pahar de șampanie, bine frapată, băut pe nerăsuflate... Falstaff de Verdi pe scena Operei din Amsterdam
Un pahar de șampanie, bine frapată, băut pe nerăsuflate...Aceasta este impresia - implicit satisfacția! - pe care am avut-o la finalul spectacolului cu Falstaff de Verdi pe care l-am urmărit în seara zilei de sâmbătă, 28 iunie, pe scena De Nederlandse Opera. Viziunea regizorului canadian Robert Carsen - cu adevărat unul dintre marii inovatori ai scenei teatrului liric de astăzi - vizează o desfășurare filmică. Este jucată fiecare notă - o privire, o mișcare, un gest, o atitudine, acțiuni paralele...Spațiul de joc al acestui Falstaff uimește și încântă. Un club select de gentelmani englezi pasionați de vânătoare, o bucătărie în stil american, dotată cu toate noutățile tehnice ale anilor '50, un grajd în care, calm, un cal adevărat consumă un generos braț de fân în timp ce, după nedorita baie în Tamisa, Falstaff își plânge de milă... Scena secundă în care Alice și Meg își citesc reciproc scrisorile de dragoste primite - scrisori absolut identice ca text, în care diferă doar numele adresantului - și urzesc apoi planul de amuzată răzbunare, are loc în restaurantul unui hotel de lux unde, în timp real, se desfășoară acțiuni paralele: o masă este ocupată de un cuplu tânăr și îndrăgostit, în permanentă frământare, la o altă masă două lesbiene care, de la atitudini tandre ajung la o ceartă violentă, chelneri stilați impecabil servesc, debarasează, conduc oaspeții noi la mese sau îi însoțesc pe cei care pleacă... Uluitor și minunat în același timp! Partitura lui Verdi rămâne neatinsă, dar în corsetul originalului regizorul se mișcă liber și degajat cu o imaginație debordantă.
Și muzical, acest Falstaff a fost o bijuterie. O dată într-un an, celebra orchestră regală Concertgebouw coboară în fosa operei pentru un spectacol în cadrul Festivalului Olandei. În ediția 2014 a fost acest Falstaff verdian. La pupitru, minunatul dirijor Daniele Gatti a optat pentru o interpretare delicată, rafinată, transparentă, fragilă... Orchestra sa nu a folosit niciodată cu adevărat nuanța de forte...a fost discretă, implicată într-un dialog continuu în care, desigur, instrumentiștii au avut întotdeauna ceva de spus, dar prezența lor a fost șoptită, iar respectul față de voci, total. Dirijorul - ca și genialul Verdi, desigur - a lucrat mult asupra ritmurilor, a tempo-urilor alerte, asupra țesăturii contrapunctice; s-au respectat tăcerile și s-a vorbit doar atunci când a fost cazul într-o partitură de o claritate de cristal, un tot de o unitate indestructibilă ce curge firesc de la prima la ultima notă. Prin colaborarea cu ansamblul Royal Concertgebouw, renumit prin finețea și precizia interpretării, ca și prin sonoritățile mereu noi și proaspete și execuția de o precizie absolută, totul a fost posibil. Relațiile orchestrei cu teatrul liric au statut de eveniment. În 2012 Royal Concertgebouw a participat la realizarea unui Parsifal cu Iván Fischer la pupitru, în regia lui Pierre Audi și cu Christopher Ventris în rolul principal, iar pentru 2015 se prevede un spectacol cu Lulu de Alban Berg, o coproducție între De Nationale Opera/Amsterdam, The Metropolitan Opera/New York, English National Opera/Londen si Canadian Opera Company/Toronto. Regia va fi semnată de William Kentridge iar la pupitrul orchestrei se va afla dirijorul Fabio Luisi. Pentru rolul titular a fost aleasă soprano germană Mojca Erdmann.
Ofer informații sumare asupra distribuției, excepțională și ea: în rolul titular Ambrogio Maestri - fizic perfect, o voce baritonală lejeră și expresivă, un joc de scenă elegant și...suplu, în ciuda dimensiunilor sale impresionante. Uimitor este faptul că Ambrogio Maestri a cântat până acum rolul Falstaff de peste 200 de ori! În Ford l-am ascultat pe Massimo Cavalletti - la următoarea reprezentație, cea din 30 iunie, rolul a fost cântat de românul Șerban Vasile; Fenton - Paolo Fanale; superbă Fiorenza Cedolins în Alice Ford; Nannetta - Lisette Oropesa; Daniela Barcellona - Mrs. Quikly; Maite Beaumont - Mrs. Meh Page. Nu caracterizez și nu apreciez fiecare evoluție în parte căci Falstaff de Verdi este o partitură cu totul specială în care mariile arii - în sensul tradițional al noțiunii - lipsesc iar accentul cade pe scenele de ansamblu pentru care interpreții - instrumentiști și cântăreți deopotrivă - trebuie să dea dovadă de mare virtuozitate tehnică. În consecință, nu există opriri pentru demonstrații personale, ci acțiunea curge alert, cerând o precizie ritmică absolută; sunt pagini în care Verdi se declară urmaș în linie dreaptă a marelui Gioacchino Rossini. Nu vocile conduc acest spectacol, ci orchestra. Iar fuga din finalul operei are statut de unicat în întreagă istoria muzicii. Nu trebuie să uit să acord elogiile cuvenite corului olandez, pregătit de maestrul Bruno Casoni venit special la Amsterdam de la La Scala din Milano. În întreaga distribuție nu a existat nicio fisură calitativ, toți artiștii implicați au fost excepționali și, din toate punctele de vedere, spectacolul devine etalon și marchează un moment important în istoria capodoperei verdiene pe scenele lirice ale lumii.