Este o producţie ce are deja o istorie consistentă. A fost îndelung aplaudată la Londra, Milano, New York, acum la Amsterdam, iar drumul va continua cu Toronto. Daniele Gatti a mai dirijat spectacolul la Londra, iar câţiva dintre cîntăreţii pe care i-am ascultat au făcut parte din distribuţii: Lisette Oropesa( Nannetta) la New York, Massimo Cavaletti (Ford) la Milano, Ambrogio Maestri (Falstaff) la Milano, Londra şi New York. Premise excepţionale pentru un succes răsunător la Amsterdam. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Un pahar de şampanie, bine frapată, băut pe nerăsuflate...Aceasta este impresia - implicit satisfacţia! - pe care am avut-o la finalul spectacolului cu Falstaff de Verdi pe care l-am urmărit în seara zilei de sâmbătă, 28 iunie, pe scena De Nederlandse Opera. Viziunea regizorului canadian Robert Carsen - cu adevărat unul dintre marii inovatori ai scenei teatrului liric de astăzi - vizează o desfăşurare filmică. Este jucată fiecare notă - o privire, o mişcare, un gest, o atitudine, acţiuni paralele...Spaţiul de joc al acestui Falstaff uimeşte şi încântă. Un club select de gentelmani englezi pasionaţi de vânătoare, o bucătărie în stil american, dotată cu toate noutăţile tehnice ale anilor '50, un grajd în care, calm, un cal adevărat consumă un generos braţ de fân în timp ce, după nedorita baie în Tamisa, Falstaff îşi plânge de milă... Scena secundă în care Alice şi Meg îşi citesc reciproc scrisorile de dragoste primite - scrisori absolut identice ca text, în care diferă doar numele adresantului - şi urzesc apoi planul de amuzată răzbunare, are loc în restaurantul unui hotel de lux unde, în timp real, se desfăşoară acţiuni paralele: o masă este ocupată de un cuplu tânăr şi îndrăgostit, în permanentă frământare, la o altă masă două lesbiene care, de la atitudini tandre ajung la o ceartă violentă, chelneri stilaţi impecabil servesc, debarasează, conduc oaspeţii noi la mese sau îi însoţesc pe cei care pleacă... Uluitor şi minunat în acelaşi timp! Partitura lui Verdi rămâne neatinsă, dar în corsetul originalului regizorul se mişcă liber şi degajat cu o imaginaţie debordantă.

Şi muzical, acest Falstaff a fost o bijuterie. O dată într-un an, celebra orchestră regală Concertgebouw coboară în fosa operei pentru un spectacol în cadrul Festivalului Olandei. În ediţia 2014 a fost acest Falstaff verdian. La pupitru, minunatul dirijor Daniele Gatti a optat pentru o interpretare delicată, rafinată, transparentă, fragilă... Orchestra sa nu a folosit niciodată cu adevărat nuanţa de forte...a fost discretă, implicată într-un dialog continuu în care, desigur, instrumentiştii au avut întotdeauna ceva de spus, dar prezenţa lor a fost şoptită, iar respectul faţă de voci, total. Dirijorul - ca şi genialul Verdi, desigur - a lucrat mult asupra ritmurilor, a tempo-urilor alerte, asupra ţesăturii contrapunctice; s-au respectat tăcerile şi s-a vorbit doar atunci când a fost cazul într-o partitură de o claritate de cristal, un tot de o unitate indestructibilă ce curge firesc de la prima la ultima notă. Prin colaborarea cu ansamblul Royal Concertgebouw, renumit prin fineţea şi precizia interpretării, ca şi prin sonorităţile mereu noi şi proaspete şi execuţia de o precizie absolută, totul a fost posibil. Relaţiile orchestrei cu teatrul liric au statut de eveniment. În 2012 Royal Concertgebouw a participat la realizarea unui Parsifal cu Iván Fischer la pupitru, în regia lui Pierre Audi şi cu Christopher Ventris în rolul principal, iar pentru 2015 se prevede un spectacol cu Lulu de Alban Berg, o coproducţie între De Nationale Opera/Amsterdam, The Metropolitan Opera/New York, English National Opera/Londen si Canadian Opera Company/Toronto. Regia va fi semnată de William Kentridge iar la pupitrul orchestrei se va afla dirijorul Fabio Luisi. Pentru rolul titular a fost aleasă soprano germană Mojca Erdmann.

Ofer informaţii sumare asupra distribuţiei, excepţională şi ea: în rolul titular Ambrogio Maestri - fizic perfect, o voce baritonală lejeră şi expresivă, un joc de scenă elegant şi...suplu, în ciuda dimensiunilor sale impresionante. Uimitor este faptul că Ambrogio Maestri a cântat până acum rolul Falstaff de peste 200 de ori! În Ford l-am ascultat pe Massimo Cavalletti - la următoarea reprezentaţie, cea din 30 iunie, rolul a fost cântat de românul Şerban Vasile; Fenton - Paolo Fanale; superbă Fiorenza Cedolins în Alice Ford; Nannetta - Lisette Oropesa; Daniela Barcellona - Mrs. Quikly; Maite Beaumont - Mrs. Meh Page. Nu caracterizez şi nu apreciez fiecare evoluţie în parte căci Falstaff de Verdi este o partitură cu totul specială în care mariile arii - în sensul tradiţional al noţiunii - lipsesc iar accentul cade pe scenele de ansamblu pentru care interpreţii - instrumentişti şi cântăreţi deopotrivă - trebuie să dea dovadă de mare virtuozitate tehnică. În consecinţă, nu există opriri pentru demonstraţii personale, ci acţiunea curge alert, cerând o precizie ritmică absolută; sunt pagini în care Verdi se declară urmaş în linie dreaptă a marelui Gioacchino Rossini. Nu vocile conduc acest spectacol, ci orchestra. Iar fuga din finalul operei are statut de unicat în întreagă istoria muzicii. Nu trebuie să uit să acord elogiile cuvenite corului olandez, pregătit de maestrul Bruno Casoni venit special la Amsterdam de la La Scala din Milano. În întreaga distribuţie nu a existat nicio fisură calitativ, toţi artiştii implicaţi au fost excepţionali şi, din toate punctele de vedere, spectacolul devine etalon şi marchează un moment important în istoria capodoperei verdiene pe scenele lirice ale lumii.