Cu ocazia ultimei premiere a stagiunii 2013 - 2014, Opera Naţională Bucureşti prezintă din nou publicului o imagine ce se doreşte strălucitoare, chiar opulentă: ni se propune un spectacol realizat de actorul, regizorul german de operă şi directorul de teatru din Berlin, Alfred Kirchner, versiunea scenică a celebrei Tosca de Puccini, realizată deja în 2001 la Frankfurt şi refăcută apoi în 2009 pe scena de la Volksoper din Viena. Bucureştiul este deci cea de a treia scenă lirică ce preia Tosca în viziunea unui regizor pe care presa internaţională îl numeşte one of the most successful and renowned directors in the opera world!/ unul dintre cei mai de succes şi mai renumiţi directori de scenă din lumea operei contemporane. Impresionant şi... incitant demers.

Mărturisesc faptul că am căutat cu mare curiozitate în marea bibliotecă Internet recenzii ale acestui spectacol prezentat în două centre muzicale de mare prestigiu dar... comentarii consistente nu am prea găsit. Poate nu am căutat eu destul de bine...

Premiera a fost anunţată în Bucureşti - şi nu numai- după toate regulile artei: panouri strălucitoare, comunicate de presă consistente, interviuri scrise sau în format video cu protagoniştii... au prezentat, repet, cu opulenţă, spectacolul din seara zilei de vineri, 6 iunie. Informaţiile despre montare ca şi prezentarea distribuţiei promiteau un eveniment major în viaţa de teatru muzical a capitalei. În rolurile principale, soprana georgiană Iano Tamar, cu o biografie consistentă - reţin doar că, în stagiunea trecută a cântat Lady Macbeth pe scena de teatrului La Monnaie din Brussels şi că, în viitorul apropiat va fi din nou Tosca la Opéra-Bastille din Paris, Lady Macbeth tot la Paris, Amneris la Zürich şi Elisabetta din Don Carlos la Viena; tenorul italian Lorenzo Decaro (Cavaradossi) cunoscut mai mult pe scenele italiene (în ultimii ani a cântat câteva spectacole cu Tosca pe scenele de la La Fenice din Venezia, la Bonn şi la teatrul Coccia di Novara, de trei ori Manon la Vilnius, de patru ori I Vespri Siciliani la Teatro Municipale din Piacenza, la Valli di Reggio Emilia şi la Modena, de cinci ori Aida la Palermo…) şi a debutat la La Scala din Milano în luna aprilie a anului 2012, înlocuindu-l în ultima clipă pe celebrul Marcelo Alvarez; mexicanul Luis Ledesma (Scarpia), cotat ca având o voce sublimă şi o prezenţă scenică formidabilă a cântat în 2013 în Tosca la operele din Atlanta şi din Santa Barbara.

Cu o astfel de carte de vizită, nu este de mirare că, la premiera de vineri, sala a fost plină - amănunt deloc de neglijat - cu tineri care şi-au dorit să participe la un astfel de eveniment semnalat cu majuscule. Pentru ei - o confirmă numeroasele minute de aplauze de la final! - seara a fost un real succes, la care au avut privilegiul să fie de faţă în sala copleşită de istorie a Operei Naţionale Bucureşti. Atunci mai are oare importanţă că, de fapt, acest spectacol este, din toate punctele de vedere, un eşec!? O regie/mişcare gândită de un om de teatru parcă împotriva cântăreţilor. Un decor ce se doreşte "altfel" dar şi el -mai ales în primul act - incomod cântăreţilor. Costume ce deranjează pe toată lumea - mă refer mai ales la rochia Floriei Tosca din actul secund, cu o trenă de, probabil, cinci metri de care se împiedică toţi, inclusiv cea care o poartă şi care nu îşi justifică sub nicio formă existenţa, chiar dacă acelaşi regizor îi dă (ei, trenei!) un oarecare rol (pe care nu l-am înţeles prea bine) în actul III. O orchestră ce îmi aminteşte (aproape) în fiecare clipă că multe instrumente de suflat sunt construite din… tablă, iar corzile sunt de fapt, sârme… La pupitrul ONB, din nou dirijoarea de origine canadiană Keri-Lynn Wilson plină de nerv şi, când mânuieşte bagheta, ea însăşi un spectacol. Din păcate maestra nu se sfieşte să acopere vocile cu o sonoritate groasă şi păstoasă şi ignoră atât scriitura genială a partiturii pucciniene ştergând orice detalii (sunt uimită că nu s-a pus de acord cu cântăreţii nici măcar în felul în care să fie interpretate appogiaturile pe care Puccini le-a gândit şi înscris foarte atent în partitură), cât şi intenţiile interpreţilor, pe care ar trebui să îi asculte şi să îi acompanieze. Vocile anunţate cu surle şi trâmbiţe s-au dovedit a fi departe de ceea ce ne fusese promis şi… dar mă opresc aici căci întrebarea a fost retorică şi răspunsul se impune de la sine: nu, în cazul unui succes de public ca acela repurtat de această Tosca la premiera de vineri de la Bucureşti, aceste detalii chiar nu mai contează… Organizatorii au avut exact ce şi-au dorit - un "EVENIMENT" cu sală plină.