Arhivă : Cronici Înapoi
'Madama Butterfly' a revenit la Opera Națională
După multe luni în care oricine a constatat că din repertoriul Operei Naționale dispăruseră numeroase titluri extrem de îndrăgite de melomani, din motive greu de înțeles, în ultima vreme se remarcă, brusc, intenția de a readuce, fie și într-o singură reprezentație, parte dintre acele creații "uitate" deliberat de către cei care alcătuiesc structura stagiunii curente, publicul invadând sala pentru a reasculta, în fine, Traviata sau, în 29 mai, Madama Butterfly. De altfel se observă și alte semne de revenire la normalitate, implicarea sau… neimplicarea unora și altora în activitatea ONB determinând și renunțarea la invitarea unor soliști străini fără valoare - uneori chiar revoltător de slabi - și intenția de a include în distribuție măcar parte dintre soliștii teatrului (mulți dintre ei apărând brusc pe scenă după mai bine de un an de absență datorată exclusiv neprogramării lor în spectacole) și eliminarea "pauzelor" enorme în derularea normală a stagiunii, în fiecare săptămână propunându-se, într-o alternanță firească, opere și balete sau măcar seri de foyer, dispărând - slava Domnului - "calupurile" de două - uneori chiar trei - spectacole succesive cu aceeași lucrare, renunțându-se - cel puțin de vreo trei luni - la ideea aberantă a "castingului" până și pentru rolurile cu două replici. Sunt aspecte la care m-am referit, în toate comentariile privind ONB, semnalate și subliniate în speranța că cineva va… observa "ceva" din toate acestea și multe altele. Și, cu siguranță, a apărut acel "cineva" care a determinat, măcar parțial, repararea anomaliilor, deloc printr-o coincidență, tocmai cele despre care am scris insistent în ultimii doi ani. Se remarcă, tot în urma acestei implicări, și alte "semne" clare pentru oricine, dar asta e o altă poveste…
Unicul spectacol cu Madama Butterfly de Puccini, inclus pe afiș, probabil întâmplător, exact la șase decenii de la premiera producției pe acea scenă (dar cu scenografia refăcută în anii '90), a atras publicul și pentru că partitura se numără printre cele mai îndrăgite, dar și pentru că distribuția părea deosebit de interesantă, în rolul titular evoluând o soprană taiwaneză - Li Keng -, căreia, în cadrul Concursului "Marcello Giordani" din Catania - Italia, i s-a oferit premiul acordat de ONB, constând tocmai în interpretarea personajului puccinian pe scena noastră. Sigur că este important ca un tânăr să poată debuta într-un teatru de tradiție, dar faptul că, așa cum rezultă și din prezentarea sa oficială, în acea seară a cântat în primul spectacol din viața ei, mi se pare hazardat, având o doză mare de risc. Din fericire, a etalat un glas calitativ, amplu, o cunoaștere atentă a partiturii, reușind să transmită încărcătura expresivă a eroinei abia în ultimul act, surprinzând și maniera deloc orientală în care a construit personajul, departe de atitudinea, gesturile și ritualurile la care ne așteptam, mai ales din partea unei soprane din Orient. Distribuția a fost neașteptat de omogenă și echilibrată, tenorul Călin Brătescu revenind la ONB pentru a susține rolul Pinkerton, realizat cu dezinvoltură și siguranță, rezolvând cu discreție problemele ce țin de țesătura vocală ingrată, interpretând aria finală deosebit de sensibil și convingător; în Suzuki am reascultat-o, după (prea) multă vreme, pe Oana Andra, mezzosoprană care a adus, prin generozitatea glasului și mișcarea scenică, un plus de pregnanță unui rol care solicită delicatețe și deopotrivă trăire intensă, tenorul Andrei Lazăr a debutat în Goro cu aplomb și mai ales cu voce frumoasă și un joc adecvat intrigantului japonez mai puțin servil ca de obicei, o altă noutate fiind apariția bas-baritonului Iustinian Zetea în rolul Bonzo, corect, nu foarte pregnant, înfruntându-l pe Pinkerton destul de nefiresc, și-au reluat rolurile din trecutele stagiuni baritonul Valentin Vasiliu, conturând, ca de obicei, un Consul Sharples incisiv, voluntar, poate mai implicat ca altădată în interpretarea vocal-scenică, Daniel Filipescu (Yamadori), Cristina Eremia (Kate), Vasile Chișiu (Comisarul Imperial), Mihai Iacob (Ofițerul stării civile), în timp ce micuța Sofia Lopez a fost un Copil cuceritor.
Corul (pregătit de o viață de maestrul Stelian Olariu) a sunat bine în special în celebrul "cor mut", surprinzând însă prin decalajele din primul act, orchestra a avut și densitate și o nuanțare demnă de remarcat, iar la pupitru, Adrian Morar a condus cu aplombul ce-l caracterizează, cu gesturi largi uneori mai subliniate în momentele "sensibile" ce riscau dezechilibre (datorate și unor "licențe" ale soliștilor), într-un spectacol (mai) solicitant și pentru că se confrunta cu un debut absolut și pentru că, așa cum menționam, opera pucciniană se relua după mai bine de un an, ceea ce necesita un plus de concentrare a întregului ansamblu. Poate tocmai aceasta să fi fost cauza lipsei de tensiune, de relief și fluență în actul I, care a cam trenat (nu știu dacă plecarea unor spectatori la pauză a avut vreo legătură cu evoluția cam neconvingătoare a interpreților), dar totul a "crescut" treptat, astfel încât, pe bună dreptate, publicul a aplaudat (nu doar) la final, constatând că la ONB se poate prezenta și o producție echilibrată, în care soliștii teatrului, demonstrând (dacă mai era nevoie) un potențial real și de valoare, să evolueze alături de oaspeți (de această dată) demni de apreciat.