În 2010, Beatrice Rancea a montat, în debut la Opera din Iaşi, Don Giovanni de Mozart, producţie pe care a readus-o apoi pe afiş, dar în calitate de manager al teatrului. Spectacolele au prilejuit şi câteva debuturi, aşa cum s-a petrecut şi la mijloc de mai, când parte dintre solişti reeditau succesul în rolurile interpretate la premieră sau în reprezentaţii ulterioare, iar parte abordau pentru prima oară partituri ofertante şi dificile. Astfel, în Don Giovanni a apărut Jean-Kristof Bouton, bariton al cărui glas răspunde cerinţelor scriiturii mozartiene, căpătând un plus de supleţe şi expresivitate odată cu experienţa acumulată pe scena ieşeană, beneficiind şi de o prezenţă scenică ideală personajului veşnic cuceritor şi… irezistibil. Alături de el, bas-baritonul Octavian Dumitru, dezinvolt Leporello, cu un joc de scenă şi o mimică adecvată, mobil şi amuzant, cântând cu siguranţă, poate mai estompat ca altădată, pentru a răspunde concepţiei dirijorale, deşi Mozart cere vervă şi strălucire, nu doar sonorităţi în piano cvasi-permanente, adecvate în recitative şi aparte-uri. Poate că aceeaşi viziune a determinat şi în cazul sopranei Simona Titieanu încercarea de a cânta discret, chiar dacă Donna Elvira este gândită de compozitor temperamentală şi adesea explozivă, aspect subliniat şi de regie prin creionarea personajului cu accese isterice, luând calmante, înconjurată de medici şi asistente; şi tocmai de aceea a m-a frapat emisia ingolată, prin care vocea nu era lăsată să se desfăşoare în voie, riscând ca şi acutul să devină strident. Interesant este faptul că alte soliste nu au urmat acea linie, mezzosoprana Florentina Onică fiind, din nou, cuceritoare Zerlina, cu glas frumos şi bine condus, cu un joc nuanţat, plină de nerv şi farmec, în timp ce soprana Rodica Vică, debutând în Donna Anna, a constituit o surpriză plăcută, ţesătura în registrul mediu convenind tipului său de glas, rezolvând coloratura şi acutul cu multă atenţie, frazând adecvat, învestind eroina cu dramatism şi sensibilitate, elemente regăsite şi în mişcarea scenică, reuşind să fie credibilă şi mai ales să capteze atenţia sub aspect vocal şi stilistic. De asemenea în debut, tenorul Andrei Fermeşanu a fost un Don Ottavio excelent, glasul său calitativ şi bine condus, maleabil şi cald, cu acut luminos, având toate datele cerute de rol, cu o prezenţă scenică agreabilă, departe de imaginea ştearsă şi fără personalitate întâlnită adesea în diverse montări, poate pentru a contrasta puternic cu Donna Anna. Dacă basul Daniel Mateianu a convins din nou în Masetto, atât prin maniera de cânt, cât şi prin interpretarea simpaticului tânăr cam naiv, în Comandor l-am descoperit cu reală plăcere pe Gelu Dobrea, bas invitat de la Opera din Timişoara, aducând o voce amplă şi incisivă, aşa cum cere rolul, amplificarea din ultimele acte împlinind o evoluţie deosebit de bine realizată. Corul (pregătit de Manuel Giugula) a fost "la înălţime", ansamblul instrumental amplasat pe scenă a cântat cu multă acurateţe şi în stil, iar orchestra a avut densitate şi culori demne de remarcat, chiar dacă în celebra uvertură era de aşteptat un plus de dramatism, nu doar o reliefare a traseelor melodice, ca într-o radiografie a scriiturii, cu secţiuni în piano destul de nediferenţiate; la pupitru s-a aflat Keri-Lynn Wilson din SUA, acum prim-dirijor al Filarmonicii slovene, binecunoscută la noi, cu aceeaşi gestică elegantă şi destul de reţinută dintotdeauna, propunând o viziune proprie asupra partiturii mozartiene, dar spectacolul a avut cursivitate, s-a derulat alert, distribuţia omogenă (în mare parte alcătuită din solişti ai teatrului) şi relaţia "de echipă" asigurând reuşita mult aplaudată de publicul care, şi de această dată, umplea sala.

A fost o seară specială şi pentru că, după cum a anunţat directorul Beatrice Rancea, frumoasa Keri-Lynn Wilson îşi aniversa ziua de naştere, iar mama sa, invitată la rândul său pe scenă, avea să fie sărbătorită a doua zi, aşa încât cota de eveniment s-a împlinit şi prin intonarea, de către întregul ansamblu, a tradiţionalului Happy Birthday to You, spre încântarea spectatorilor, oricând atraşi (şi) de situaţiile cu tentă mondenă.