Don Carlo de Verdi pe scena de la Grosses Festspielhaus, în cadrul Festivalului de la Salzburg, un spectacol al anului 2013. Sunt rare ocaziile în care poţi vedea capodopera maestrului italian în întregul ei care cuprinde cinci acte consistente (versiunea franceză din 1867). Şi mai rare sunt ocaziile în care distribuţia spectacolului cuprinde numai nume de prim-prim rang al scenei lirice contemporane. Realizatorii au mizat inteligent pe interpreţi ideali. Mărturisesc că am avut o strângere de inimă atunci când am văzut în dreptul rolului Filip al II-lea numele basului finlandez Matti Salminen, un cântăreţ-legendă în vârstă de 68 de ani. Am asistat însă la o uluitoare demonstraţie vocală şi actoricească. Experienţa deceniilor de activitate artistică pe cele mai mari scene ale lumii, înţelepciunea vârstei, ştiinţa artei cântului, credibilitatea prezenţei scenice, au estompat cu totul micile imperfecţiuni vocale. Marea arie şi scena întâlnirii cu Marele Inchizitor (americanul Eric Halfvarson) au fost cutremurătoare.

În rolul titular, tenorul german care atrage astăzi asupra sa toate privirile şi preferinţele publicului de pretutindeni - Jonas Kaufmann. L-am urmărit în ultimul timp în Lohengrin, în Faust şi în Werther şi am constatat că rolurile romantice i se potrivesc perfect. În ele, actorul-cântăreţ arde, se mistuie cu o pasiune şi o patimă impresionante. Personajul este trăit, simţit, înţeles, însuşit întru totul. Cât despre voce… aur curat!

Este greu să fii pe scenă partenera lui Jonas Kaufmann, dar soprana germană Anja Harteros a reuşit un minunat rol Elisabeta. O imagine de Madonna, o voce flexibilă şi colorată, stăpânită perfect cu ştiinţă şi inteligenţă, condusă impecabil tehnic şi care, caz fericit, se armonizează perfect cu timbrul vocii tenorului. Toate momentele în care Carlo şi Elisabeta îşi vorbesc, de la prima întâlnire de la castelul din pădurea Fontainbleau şi până la ultima scenă de lângă mormântul lui Carol Quintul au fost magice.

Foarte bune evoluţiile mezzo-sopranei ruse Ekaterina Semenciuc (de la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg) în rolul Principesa Eboli şi Thomas Hampson, baritonul american, în rolul Marchizul de Posa. Dar, atunci când trei dintre interpreţi excelează în rafinament şi inteligenţă vocală şi scenică, diferenţele mici între "fantastic" şi "foarte bine" ies totuşi în evidenţă.

Întreg spectacolul poartă amprenta maestrului Antonio Pappano, dirijor şi pianist, din anul 2002 director muzical la Royal Opera House Covent Garden din Londra. Antonio Pappano este un îndrăgostit de muzica lui Giuseppe Verdi pe care o înţelege şi o redă profund şi expresiv. Am fost cuceriţi de arta maestrului în Recviemul de Verdi pe care l-a interpretat în 2013 la Sala Palatului din Bucureşti, în Festivalul Internaţional George Enescu alături de Orchestra şi Corul Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma (în cvartetul de solişti s-a aflat şi mezzo-soprana Ekaterina Semenciuc!). De la primele sunete din partitura lui Don Carlo am apreciat amploarea şi supleţea frazei verdiene pe care Pappano o construieşte în gigantice arcuri de boltă, încărcând cu culoare şi expresie fiecare sunet şi acordând vocilor interioare atenţia meritată. Un legato uriaş, fără nicio asperitate în desfăşurare. Aceeaşi construcţie şi supleţe muzicală a frazei le-am regăsit şi în cântul celor trei personaje principale Carlo, Elisabeta şi Filip ceea ce a conferit întregului unitate şi splendoare. Ansamblul Filarmonicii din Viena şi Corul Operei de Stat din Viena (maestru de cor Jörn Hinnerk Andresen) au reacţionat prompt şi eficient la toate solicitările maestrului. Partitura nu este deloc uşoară, Verdi a desfăşurat acţiunea din Don Carlo alăturând numai situaţii, confruntări extreme. În versiunea Antonio Pappano muzica este puternic tensionată din interiorul ei, atât în scenele delicate cât şi în cele de mare forţă dramatică.

Posibile sugestii de regie sunt cuprinse în cele cinci acte care se desfăşoară în spaţii generoase - o pădure îngheţată, o mănăstire, o grădină de palat regal spaniol, o mare scenă de ansamblu în care ereticii sunt arşi pe rug, o închisoare… Regia şi scenografia gândite de Peter Stein şi Ferdinanda Wögerbauer au optat însă pentru imagini austere, esenţializate, cu o aură de farmec şi mister, în care opulenţa este sugerată printr-un element de décor - un mare havuz plin cu apă în grădinile palatului de exemplu. Deosebit de interesantă - şi de practică! - ideea împărţirii scenei pentru cele două tablouri, camera de studiu a regelui şi închisoare. Regelui Filip i s-a destinat jumătatea din dreapta a scenei, iar închisorii în care Posa urmează să moară, partea stângă. Efectul unei scene doar pe jumătate descoperite şi luminate este cu totul special.

Nota de eleganţă şi sugestia unui imperiu spaniol, mare putere a lumii, este întărită şi de costumele scumpe şi elegante. Chiar dacă domină culoarea neagră, în cazul festivităţilor, regele şi regina sunt acoperiţi de splendide şi scumpe veşminte de aur (costumele Annamaria Heinreich).

Don Carlo de Verdi pe scena de la Grosses Festspielhaus, în cadrul Festivalului de la Salzburg, ediţia 2013 va rămâne de neuitat pentru mine şi pentru cei încă aproximativ 15 spectatori din sala de la Grand Cinema&More din complexul Mall Băneasa. Incredibilă indiferenţa unui public obişnuit de decenii cu teatrul liric faţă de aceste spectacole filmate sau transmise în direct de pe cele mai mari scene ale lumii! Incredibilă indiferenţa comentatorilor muzicali, dar mai ales cea a cântăreţilor - studenţi, masteranzi, artişti la început de drum sau artişti deja consacraţi care mai au totuşi mereu câte ceva de învăţat! Incredibilă şi totuşi, reală. Păcat.