După o nemotivată absenţă din repertoriul curent al Operei Naţionale Bucureşti (oricum incredibil de restrâns de o vreme), producţia cu Faust de Gounod, în regia lui Alexandru Tocilescu, deosebit de apreciată încă de la prima reprezentaţie, a fost reluată în toamna trecută, apoi din nou… uitată, pentru ca după multe luni să fie readusă pe scenă, în două spectacole (să spunem) succesive, dar cu distribuţii în mare parte identice.

Pe lângă faptul că partitura este foarte îndrăgită de melomani, iar montarea - chiar dacă şi-a pierdut din densitate, multe repere devenind… aleatorii -, rămâne atractivă, cota de interes a fost subliniată şi de invitarea unor soprane din ţară pentru dificilul rol Margareta, precum şi de câteva debuturi în personaje de prim plan sau doar episodice. Privite în ansamblu, cele două reprezentaţii s-au derulat cu acurateţe, fără "surprize" sau neîmpliniri flagrante sub aspect muzical, corul (pregătit dintotdeauna de maestrul Stelian Olariu) şi orchestra sunând omogen şi expresiv, bagheta experimentatului Adrian Morar reuşind să coordoneze cu precizie şi fermitate relaţia fosă-scenă, asigurând şi cursivitatea şi chiar diversitatea coloristică necesară, fără decalaje, ceea ce, trebuie să recunosc, este o adevărată performanţă. Dar dirijorul ştie (şi) să urmărească soliştii, să-i susţină şi să se plieze eficient în raport cu maniera lor de cânt, aşa încât totul a "curs" firesc, oferind astfel publicului superba muzică romantică în datele sale definitorii, în ciuda faptului că parte dintre interpreţi au preferat să cânte cu excesiv de multă… discreţie, considerând, probabil, că aşa pot realiza specificul stilului francez, care într-adevăr cere fineţe, subtilitate, eleganţă în frazare, ceea ce nu este echivalent cu reţinerea vocală cvasi-permanentă.

Personajul Margareta a fost întrupat, în prima seară, de către Anda Pop, invitată de la Braşov, revenind pe scena bucureşteană după o nedreaptă absenţă (dar… nu din vina sa), abordând partitura într-un crescendo gradat continuu, de la delicateţea şi cântul abia şoptit, cu scurte momente de relevare a amplitudinii vocale, până la finalul care a dorit să fie dramatic, punându-şi astfel în valoare glasul generos şi calitativ; am apreciat sensibilitatea, frazarea elegantă, sublinierea sensurilor fiecărui cuvânt, cumva introspectiv, chiar dacă în arie sau în scena din biserică aşteptam o mai subliniată desfăşurare, marcată fie de exuberanţă, fie de disperare. Jocul său a fost nuanţat, trecând de la tânăra naivă şi plină de viaţă, cu o tentă de cochetărie "bine temperată", la femeia abandonată, resemnată, apoi cu minţile rătăcite, însă cu o luminare vocală în clipa mântuirii. În cel de al doilea spectacol, Ecaterina Lal-Coresi, debutând la ONB, i-a surprins plăcut pe cei care o ascultaseră încă din anii studenţiei, glasul său lirico-lejer împlinindu-se acum, parcurgând cu rigoare şi atenţie discursul muzical, întâmplător sau nu apelând de asemenea la nuanţele estompate, etalând, la rândul său, o pronunţie frumoasă în limba franceză, frazând adecvat, deşi linia melodică a fost uneori întreruptă de respiraţii ce nu-şi aveau locul, iar acutul a rămas la limita stridenţei; o apariţie dezinvoltă, respectând cerinţele regizorale, dar şi ea departe de timiditatea copilei pe care a imaginat-o cândva Goethe, traversând însă credibil transformările, maturizarea şi suferinţele femeii pururi îndrăgostite, cu un firesc demn de relevat.

Un alt debut l-a adus pe Marius Boloş în solicitantul rol Mefisto, programat iniţial în cea de a doua seară, intrând însă pe neaşteptate în prima reprezentaţie, înlocuindu-l astfel pe Horia Sandu, care s-a îmbolnăvit; în treacăt fie spus, programul de sală îl menţionează în debut… după ce apăruse deja în rol, deşi din câte ştiu "fluturaşii" se tipăresc în preziua spectacolului, deci modificarea ar fi trebuit să fie posibilă. Cu siguranţă cunoştea bine mişcarea şi jocul personajului, astfel încât a punctat cu conştiinciozitate toate gesturile şi atitudinile cerute de regie, avantajat şi de alura sa impozantă, dar în plan vocal a rămas excesiv de rezervat, optând pentru cântul adesea şoptit, nu doar în aparte-uri, ci şi în secvenţele care impuneau anvergură şi chiar accente terifiante, acestea… lipsind cu desăvârşire. Dacă la debut am crezut că se menajează sau că este uşor ezitant, la următoarea apariţie m-am convins că, de fapt, aşa şi-a construit partitura, în sonuri miniaturale, cu prea puţine elemente de forţă, demnă de remarcat fiind totuşi atenţia acordată expresiei cuvântului, cu inflexiuni şi insinuări binevenite, glasul rotund şi cald, de bas cantabil, precum şi temperamentul său blajin, negăsindu-şi locul într-un personaj malefic, sarcastic şi dur.

O surpriză deosebit de plăcută a fost, pentru mine, baritonul Şerban Vasile în Valentin, rol în care, la rândul său, a apărut pentru prima oară, vocea sa generoasă, amplă, căpătând un plus de strălucire şi prin frazarea excelent condusă şi prin expresia şi implicarea perfect adaptată de la un tablou la altul, departe de schematismul "etalat" în alte roluri, succesul fiind incontestabil în ambele spectacole, într-o partitură care se potriveşte timbrului său calitativ, dându-i posibilitatea să-i reliefeze lirismul şi bogăţia armonicelor, câştigând totodată un legato pe care până acum îl aşteptasem zadarnic, datorat probabil (şi) experienţei dobândite pe scene din străinătate, alături de dirijori şi parteneri de cotă. Dacă va continua să meargă pe acest drum, prioritar în roluri "de linie", va avea toate şansele unei cariere interesante.

Seria noutăţilor a continuat cu apariţia baritonului Florin Simionca în secundarul Wagner, conturat cu siguranţă şi voce plăcută, rol în care ulterior a evoluat Daniel Filipescu, apoi mezzosoprana Sidonia Nica a devenit, pentru prima oară, Siebel, un travesti bine realizat, dar cu dificultăţi vocale datorate, poate, şi ţesăturii ingrate, pe care însă Antonela Bârnat a depăşit-o cu brio, având un glas mult mai maleabil şi egal în registre, cu acut sigur şi grave deloc forţate.

Alături de aceştia, tenorul Robert Nagy, invitat pentru rolul titular, în care a repurtat un succes de marcă şi în premiera din 1998, a avut avantajul experienţei îndelungate, inclusiv în teatre europene, unde şi-a perfecţionat, în timp, mai ales latura interpretativă, deprinsă cu inteligenţă şi determinare, adaptându-şi datele vocale de care dispune la ora actuală unei tratări ferite de riscuri, creionând un Faust poate mai incisiv, nerăbdător şi agitat în relaţia cu Mefisto, dar pasionat şi sincer faţă de Margareta, un Faust "al său", foarte personal, permanent sub control, penetrant şi, în plan scenic, mereu o prezenţă pregnantă, contrastând puternic în raport cu bătrânul savant, excelent realizat în Prolog. Şi-au reluat personajele, de asemenea în ambele seri, şi mezzosoprana Adriana Alexandru, agreabilă Martha, cu umor şi elemente de compoziţie, dar şi mai toţi balerinii din Noaptea Valpurgiei, tablou care, deşi coregrafia Alexei Mezincescu nu este nici ofertantă, nici ingenioasă, cu atât mai puţin spectaculoasă, a constituit o "pată de culoare"; Călin Rădulescu sau Virgil Ciocoiu au interpretat, rând pe rând, rolul Antonio, în compania aceleiaşi Bianca Stoicheciu - Cleopatra - într-un cuplu de efect, dansând deopotrivă Bogdan Plopeanu (Lais), Shohei Horiuchi (Inocentul), Magdalena Rădulescu, Cătălin Caracaş, Gabriel Luca, Shohya Oheda (Flăcăruia), Oana Bădănoiu (Balerina), Ileana Sora (Astarteea), Beatrice Şerbănescu (Fryneea), în timp ce Rebecca Haw a fost pentru prima oară Frumoasa Elena.

În faţa unei săli cu prea multe scaune goale sau, dimpotrivă, arhiplină, reprezentaţiile cu Faust, deşi într-o viziune mai curând miniaturală în plan muzical, iar ca imagine scenică parcă trase "la indigo", au propus distribuţii echilibrate, cu voci frumoase şi joc de scenă variat, cu noutăţi în general interesante, dar şi cu mulţi invitaţi, ceea ce, în principiu, ar fi lăudabil, dacă nu am remarca din nou faptul că programarea soliştilor angajaţi ai teatrului rămâne precară, devenind chiar o constantă în stagiunea curentă. Este însă o altă discuţie…