Arhivă : Cronici Înapoi
Seară superbă la Ateneu
Stagiunea Filarmonicii bucureștene a propus, la mijloc de martie, un program aparte, alăturând opusuri de mare frumusețe din epoci și stiluri extrem de diferite, compuse cam la un secol distanță, punând astfel "față în față" o creație foarte îndrăgită de public și o alta rar cântată la noi tocmai prin modernitatea și complexitatea ei. Un "experiment" deosebit de interesant, dar mai curând pentru muzicieni, melomanii "tradiționali" renunțând să asculte superba lucrare scrisă la începutul veacului trecut.
Sub bagheta apreciatului dirijor Jin Wang, stabilit de multă vreme la Viena, dar frecvent invitat la pupitrul orchestrelor noastre, Filarmonica a abordat Triplul de Beethoven, colaborând de această dată cu tineri soliști deja binecunoscuți în circuitul vieții muzicale - violonista Ioana Goicea, violoncelistul Ștefan Cazacu, pianistul Andrei Licareț -, a căror evoluție a demonstrat experiența acumulată în interpretarea muzicii de cameră, știind să se relaționeze, să se coordoneze cu rigoare și suplețe, într-o partitură care, poate mai mult ca altădată, mi-a dat senzația că a fost concepută, de fapt, pentru această formulă de trio, posibil să fie prezentată ca atare, suportul orchestral rămânând, în general, în plan secund. Cu atât mai mult s-au reliefat datele tehnic-expresive ale fiecărui solist, violonista preferând latura virtuoz-explozivă, uneori poate prea accentuată în raportul cu partenerii de dialog, violoncelistul aducând și cantilena și jocul alert pe corzi, predominând însă sensibilitatea și frazarea generoasă, în timp ce pianistul a susținut cu acuratețe și tușeu cald intervențiile pe care le-aș fi dorit totuși mai pregnante. Dar a fost, cu siguranță, un trio omogen și suplu, echilibrat și bine relaționat cu orchestra, care a acompaniat cu discreție și precizie, aplauzele prelungi ale publicului determinând și un superb bis al trio-ului, de o poezie cuceritoare.
După pauză, am pătruns într-o cu totul altă lume, opera Castelul prințului Barbă-Albastră de Bartok aducând sonuri expresioniste și de factură impresionistă, dar și cu ecouri clare din folclorul maghiar, țesând o atmosferă stranie, uneori terifiantă, așa cum însăși "povestea" o cere. Prefațată de cuvintele rostite de Vladimir Popescu-Deveselu, adresându-se, ca în baladele de Ev Mediu, "domnilor și domnițelor" (text tradus din varianta originală), muzica plină de mister, sugerând castelul cu tainele sale, s-a construit în acumulări și izbucniri orchestrale de mare efect, dar perfect integrate derulării acțiunii, replicile soliștilor, la început calme și reținute, transformându-se în ample desfășurări dramatice, mezzosoprana rămânând permanent în prim-plan. Invitarea Aurei Twarowska, după o prea îndelungată absență, pe scena bucureșteană de concert, pentru a interpreta rolul Judit, a fost deosebit de inspirată, glasul său amplu, cu o uimitoare egalitate de registre, condus cu inteligență și profundă înțelegere a semnificațiilor și simbolurilor cuprinse în fiecare cuvânt, expresivitatea și maleabilitatea cu care a rezolvat țesătura solicitantă și dificilă, impresionând și sub aspect pur muzical, dar și ca implicare în trăirea personajului, experiența sa ca solistă a Staatsoper Viena, unde de-a lungul anilor a conturat roluri variate ca factură, spunându-și din plin cuvântul. Incisivă, dramatică, înspăimântată sau atrasă de necunoscutul celor șapte uși ferecate, cântând în forță sau abia șoptit, eroina sa a convins și a captivat, publicul (re)ascultând cu încântare o artistă care sper să revină cât de curând pe afișul de concert (poate și de spectacol) bucureștean. În rolul prințului, gândit de fapt pentru bas, a apărut baritonul Valentin Vasiliu de la Opera Națională, etalându-și timbrul "negru", parcurgând partitura destul de restrânsă într-o manieră să spunem rezervată și oricum neimplicată, punctând doar cu corectitudine scurtele intervenții, mai consistente spre final, optând pentru o versiune dură a personajului care ar trebui să fie mult mai nuanțat ca stări și reacții, cu un plus de anvergură. Cântând în limba germană, cu o dicție clară și o pronunție adecvată, cei doi soliști au "dialogat" permanent cu orchestra care s-a întrecut pe sine, pe lângă omogenitate și sonoritate compactă, realizând o coloristică și planuri contrastante de o frumusețe specială, răspunzând cu vizibilă plăcere cerințelor dirijorale. Chiar dacă a apelat la o gestică restrânsă, Jin Wang a reconfirmat faptul că este un muzician de clasă, într-un repertoriu deosebit de bogat și divers, oferindu-ne acum o lucrare foarte specială, căreia i-a pus în valoare întreaga complexitate și mai ales întreaga încărcătură de stări și sentimente, într-o viziune clară, logică și (din nou) captivantă, purtând spectatorii în atmosfera unei lumi de mister, de tenebre și de… poveste, transpusă pe note de geniul lui Bartok.
Se prea poate ca în acea seară să fi asistat la unul dintre vârfurile stagiunii curente, cu siguranță la un concert de referință, cu soliști din generații diferite, cu personalități la fel de deosebite, colaborând însă impecabil - chiar dacă poate unii s-au evidențiat mai puternic -, în compania unei orchestre care a demonstrat că știe să interpreteze la fel de bine și muzica romantică și cea (să spunem) contemporană, sub bagheta unui maestru care, și de această dată, a meritat aplauzele entuziaste ale celor aflați în sală. Iar locurile rămase goale - destul de numeroase - au fost, din păcate, un semn că melomanii sunt atrași, în continuare, de "șlagărele" creației universale, dar reticenți când este vorba despre lucrări de secol XX - și e păcat…