Atunci când cortina s-a ridicat şi am văzut cele trei jucăuşe spirite ale pădurii, zburdând şi zâmbind forţat/vesel şi (după ce s-au trezit din somn după toate regulile teatrului) alergând aiurea de la stânga la dreapta, numai pentru a umple muzica mult prea lungă şi... inutilă (observaţia este valabilă şi pentru cea de-a doua lor apariţie în ultimul act), am fost aproape sigură că nu voi rămâne în sală până la sfârşitul spectacolului, pe care l-am perceput imediat ca vechi, prăfuit, desuet şi romanţios în exces. Dar n-a fost aşa! În ciuda tuturor defectelor enunţate, la care convenţia teatrului liric a adăugat pe parcurs încă multe alte elemente - o sirenă care cântă interminabil (dar minunat!) cocoţată într-o salcie pleşuvă, un duh al apelor vopsit verde de sus până jos, cu apariţii atât de "dramatic" realizate încât devin ilare, o babă-vrăjitoare cu nume predestinat, Ježibaba, concepută după toate canoanele tiparului (păr cărunt şi zburlit în cele patru vânturi, negi pe faţă, corp rotofei, nelipsitul toiag, costumele Sylvia Strahammer) - spectacolul cu opera Rusalka de Dvorak, pe care l-am urmărit sâmbătă, 8 februarie, în transmisiune live în HD de la Metropolitan Opera House din New York, o producţie Otto Schenk datată 1993, s-a dovedit... o încântare şi asta datorită mai ales distribuţiei.

Povestea Rusalkăi este simplă şi tristă: îndrăgostită de un prinţ, o nemuritoare nimfă a apelor renunţă la tot ceea ce are şi, prin vrajă, este transformată într-o muritoare, făptură minunată dar stranie şi mai ales - preţul obligatoriu plătit vrăjitoarei! - lipsită de voce. Romanticul prinţ o găseşte în adâncul pădurii, se îndrăgosteşte de ea, dar se plictiseşte repede şi o părăseşte pentru voluptatea unei prinţese străine. Va plăti cu viaţa durerea pricinuită neconsolatei nimfe.

Muzica lui Dvorak este frumoasă, melodioasă, concepută în manieră simfonică şi mai ales puternic influenţată de Richard Wagner, reformatorul radical al teatrului liric în secolul al XIX-lea. Este proaspătă, colorată şi vie atunci când apelează la folclorul ceh şi lungă, interminabilă, plictisitoare atunci când vrea să pună în practică ideile wagneriene. Dirijorul francez-canadian Yannick Nézet-Séguin este bine cunoscut şi mult apreciat şi în repertoriul simfonic; de aceea viziunea sa a transformat orchestra în personaj principal, evidenţiind toată lucrătura de detaliu a partiturii, care îi este foarte bine cunoscută. În 2012, pentru debutul său, de răsunător succes pe scena de la Covent Garden din Londra, a ales tocmai opera lui Dvorak. Rusalka de la MET este cea de-a cincea colaborare a dirijorului cu, astăzi, cel mai prestigios şi mai ambiţios teatru liric din lume, după Carmen (2009), Don Carlos (2010), Faust (2011) şi Traviata (2013).

Pentru soprana Renée Fleming, rolul Rusalkăi pare a fi... rolul preferat al carierei. Îl cântă la MET din 1997 (preluându-l de la soprana slovacă Gabriela Benachkova, cea care a făcut premiera în 1993) şi pare a se identifica cu el (a fost Rusalka în toate reluările de la Met, în 1997, 2004 şi 2009). Celebra arie din primul act nu putea găsi o interpretă mai profundă şi mai sensibilă! Fiecare frază este arcuită suplu, fiecare cuvânt este rostit curat şi cu sens (în limba cehă!), fiecare sunet este colorat şi încărcat de expresivitate. Personajul romantic este întrupat ideal de una dintre cele mai inteligente şi mai subtile actriţe de teatru liric ale momentului. Calităţile sale au "umplut" fără probleme cel de-al doilea act al operei, în care Rusalka este mereu în scenă, dar nu scoate un sunet.

Tenorul polonez Piotr Beczala este unul dintre marile nume de cert succes ale scenei new-yorkeze. Este tânăr, este frumos, joacă cu patimă şi cântă... Prinţul său romantic a fost cuceritor şi nefericita nimfă nu a fost singura care, în seara de spectacol, s-a îndrăgostit de acest personaj.

Distribuţia s-a completat cu alţi cântăreţi de prim rang - John Relyea (Duhul apelor), Dolora Zajick (Ježibaba), Emily Magee (Prinţesa străină). Treptat m-am obişnuit şi cu decorul masiv şi "naturalist" - un lac înconjurat de vegetaţie şi o grădină de castel somptuos, scenograf Günther Schneider-Siemssen - şi cu jocul manierist, căci frumuseţea muzicii compozitorului ceh, redată fascinant de o orchestră de prim rang condusă de un dirijor inspirat şi aprig ca Yannick Nézet-Séguin şi mai ales implicarea în poveste a minunaţilor actori-cântăreţi Renée Fleming şi Piotr Beczala, au transformat seara într-un EVENIMENT la care, la final, m-am considerat norocoasă că am putut participa.