Joi, 6 februarie 2014, la Opera din Bucureşti, o sală arhiplină a urmărit un spectacol cu Nabucco, îndrăgita creaţie verdiană montată, cândva, de Hero Lupescu, rezistând timpului cu destulă acurateţe, deşi multe din detaliile regizorale s-au pierdut, păstrându-se însă "linia mare" a viziunii de ansamblu, scenografia imaginată de George Doroşescu şi coregrafia semnată de Doina Andronache susţinând impresia unei producţii atractive. Chiar dacă, în general, în distribuţie s-au regăsit solişti binecunoscuţi în rolurile respective, reprezentaţia a fost un eveniment prin (re)apariţia sopranei Anda-Louise Bogza în Abigaille, glasul său superb, amplu, vibrant şi învăluitor, condus cu siguranţă şi supleţe într-o ţesătură extrem de dificilă şi solicitantă, cucerind încă de la primele sunete, conferind partiturii şi strălucire şi dramatism şi sensibilitate, conturând trăirile personajului în special prin expresia şi coloristica vocală, spre încântarea iubitorilor "cântului frumos". Remarcabil este şi faptul că demersul său interpretativ se derulează fără efort, fără nicio intenţie de a forţa sau de a epata prin acute sau prin agilităţi, toate acestea făcând parte, firesc, dintr-o construcţie unitară şi perfect echilibrată, pe bună dreptate îndelung aplaudată.

Din nou, în rolul titular a evoluat baritonul Ştefan Ignat, pe coordonate atât de bineştiute, structura lui Nabucco permiţându-i să parcurgă scriitura vocală cu intensităţi extreme, dure şi chiar agresive, încercarea sa de a apela şi la sonorităţi mai estompate găsindu-şi cu greu o rezolvare, chiar şi în celebra rugăciune; trecând peste lipsa de flexibilitate vocală, peste momentele "sub ton" destul de frecvente sau peste acutul "drept", trebuie să recunosc faptul că solistul a avut o prestaţie superioară celor din spectacole precedente, tocmai pentru că, de această dată, cerinţele rolului au fost mai aproape de maniera sa de cânt, dominată de dorinţa de supradimensionare a sunetelor emise.

Dacă tenorul Liviu Indricău a abordat rolul Ismael cu aplomb, etalându-şi glasul metalic şi acutele generoase, dar fără pregnanţa eroică pe care o aşteptam, mezzosoprana Sidonia Nica a fost o credibilă Fenena, atât vocal (bine realizată şi aria), cât şi scenic, iar soprana Simona Neagu a apărut în episodica Anna, basul Horia Sandu a debutat în Zaccaria, reuşind să susţină cu mult curaj intervenţiile care cer anvergură şi o anume linie majestuoasă, pe care timbrul său calitativ ar avea toate datele să o pună în valoare, dar deficienţele de ordin tehnic şi de emisie îi crează probleme, simţindu-se bine în paginile cântate în piano, adesea apreciate şi de public; la rândul său, tenorul Andrei Lazăr a apărut pentru prima oară în Abdallo, personaj secundar în care însă glasul său s-a impus prin incisivitate şi sonoritate remarcabilă.

Corul pregătit ca întotdeauna de maestrul Stelian Olariu a fost şi aseară "la înălţime", poate mai puţin implicat emoţional (ceea ce ar motiva şi faptul că, după multă vreme, "corul sclavilor" nu a fost bisat), baletul - solişti Mădălina Slăteanu, Raul Oprea, Ionuţ Arteni - a adus o anume culoare, deşi coregrafia nu este deloc ofertantă, iar orchestra a avut consistenţă, evitând la limită senzaţia de "fanfară", cu solo-uri instrumentale corecte şi o paletă destul de variată ca expresivitate, sub bagheta lui Răsvan Cernat, care a condus cu rigoare întreg ansamblul, solicitând uneori un tempo rapid care a generat decalaje în relaţia cu soliştii şi corul, preferând o mişcare mai lentă în aria lui Abigaille, chiar dacă tensiunea dramatică se preta la o tratare alertă.

Cu toate rezervele menţionate, spectacolul a captivat, a "curs" omogen, fără "accidente" sau neîmpliniri majore, punctul culminant rămânând însă evoluţia sopranei Anda-Louise Bogza, ovaţionată în astfel de roluri de anvergură şi la Arena din Verona sau la Florenţa, la Staatsoper Viena, la Munchen sau la Berlin, la Opera din Praga unde este prim-solistă de mulţi ani - iar caratele ce au recomandat-o pe astfel de scene legendare s-au reconfirmat din plin aseară, la Opera bucureşteană.