Arhivă : Cronici Înapoi
La bicentenar
Întreaga lume a omagiat, în 10 octombrie 2013, bicentenarul nașterii lui Giuseppe Verdi, compozitor onorat de-a lungul întregului an prin numeroase evenimente ce se doresc de anvergură pe orice scenă lirică de aici sau de oriunde. Coincidența a făcut ca, la Teatrul Liric din Craiova, să se prezinte, chiar în acea zi, noua producție cu Otello, o premieră în adevăratul sens al cuvântului, pentru că celebra operă nu s-a mai cântat până acum în Bănie, marcând totodată debutul regizoral al lui Rareș Zaharia în acel teatru, dar și deschiderea ediției XIII a Festivalului "Elena Teodorini", aflat, firesc, sub semnul muzicii verdiene.
Chiar dacă însuși managerul Antoniu Zamfir recunoaște că un asemenea demers comportă un risc major în condițiile unui ansamblu redus, deci cu potențial limitat în raport cu amploarea cerută de partitură, proiectul s-a concretizat apelându-se la "suplimeți", iar pentru rolurile centrale la soliști oaspeți, la pupitru aflându-se experimentatul dirijor Gheorghe Stanciu (de la Constanța), care a încercat să omogenizeze orchestra (neavând însă nicio vină pentru scăpările suflătorilor, sunetul neinspirat al violoncelului în solo-uri sau lipsa de calitate a viorilor) și să echilibreze relația cu corul (pregătit acum de Georgiana Popescu) sau cu interpreții personajelor, depășind cu profesionalism și eficiență momentele dificile. Ca de obicei, în Otello a apărut tenorul Marius Budoiu (de la Cluj), deloc maur dar muzical, inteligent și dezinvolt atât vocal, cât și scenic, adaptându-se în general concepției regizorale, iar în Iago l-am revăzut pe Ștefan Ignat (de la București), bariton egal cu sine, etalând atitudinea, gestica și mimica pe care le consideră de fiecare dată necesare în conturarea rolului (deși regizorul l-ar fi dorit mai aristocrat), cântând din nou sub ton, adesea detimbrat, pierzându-se total în duetul cu Otello, care ar fi trebuit să fie o culminație dar… Invitată din Serbia, soprana Dragana Radacovic a debutat în Desdemona, glasul său fiind însă prea dramatic pentru diafana venețiană, așa încât s-a simțit în largul său în special în actul III, care cere desfășurări tensionate, până și prezența sa scenică - foarte elegantă, de altfel - apropiindu-se mai curând de Aida sau Tosca sau Abigaille… Sincer, nu am înțeles de ce era nevoie să fie solicitat tenorul Florin Ormenișan pentru rolul Cassio, nici vocea firavă și nesigură, nici atitudinea scenică nefiind cele gândite pentru tânărul căpitan veșnic îndrăgostit, cam nepăsător dar sincer și charismatic - rar am văzut o asemenea inexpresivitate și stângăcie la un solist care, totuși, a mai urcat pe o scenă de operă… În Emilia a evoluat destul de anost mezzosoprana Diana Ardelean (de la Timișoara), în Lodovico l-am reascultat pe basul Sorin Drăniceanu, distribuția fiind completată de Dragoș Drăniceanu (Montano) și Adrian Grădinaru (Solul).
Regia s-a derulat pe coordonate tradiționale, încercând însă câteva elemente "mai altfel", precum "vârtejul" în care sunt cuprinși cei ce înfruntă furtuna din primul act (deși coriștii s-au mișcat pur și simplu în cerc), apoi teama lui Otello de a se apropia de Desdemona în duetul de dragoste (ceea ce s-a "tradus" doar printr-o nefirească distanță între cei doi eroi, în atitudini destul de statice și deloc implicate emoțional), în timpul monologului lui Otello apar coriști cu batiste albe în mâini, înconjurându-l și amplificându-i obsesia (dar cu o concretețe prea accentuată pentru a sugera viziuni de coșmar), în același act III intenția era ca eroul să-i sfideze cumva pe trimișii Dogelui (dar s-a rezumat la a sta nemișcat, privind impasibil corul, cu spatele la public), iar în final, trecerea lui Iago, cu o lumânare în mână, prin spatele coloanelor, parcă pândind ce se petrece în iatac, a determinat un efect interesant (dar realizat doar în parte, pentru că… nu s-a prea văzut cine era, de fapt), Otello intrând apoi în cameră îmbrăcat în uniformă, urcând în genunchi pe patul Desdemonei (poziție lipsită total de minima eleganță a mișcării, din păcate repetată), sugrumând-o cu draperia albă.
Transferând acțiunea în epoca lui Verdi, scenografia (semnată de Răzvan Drăgănescu) s-a adaptat mai ales prin costume, croiala rochiilor și redingotele sau fracurile conferind o anume atmosferă, masca albă a coriștilor sugerând, poate, figurile din carnavalul venețian, în timp ce decorul în marmură - coloane, trepte, dar și scaune sau mese - încearcă să aducă un plus de grandoare, spațiul rămânând însă destul de arid. Nu am înțeles însă de ce în ultimul act, Otello închide ușa deplasând o… oglindă masivă, pe care apoi o îndepărtează pentru a intra Emilia. Un loc special ocupă luminile, uneori reflectate și pe acele coloane, cu un efect bine gândit, deopotrivă pe fundalul de pânză.
O sală plină a urmărit opera verdiană - pe care majoritatea spectatorilor o descopereau abia atunci -, aplaudând la final un demers ambițios, o producție cu mulți invitați, realizată cu eforturi deosebite, inaugurând un festival care, timp de o lună, va include și alte lucrări din creația compozitorului omagiat - Trubadurul, Bal mascat, Nabucco -, existente în repertoriul curent al teatrului, "cercul" manifestărilor închizându-se, în 14 noiembrie, cu o nouă reprezentație a operei Otello, beneficiind de o distribuție în parte diferită de cea din seara premierei.