Ne-am obişnuit, de multă vreme, ca în prima zi de august, la Sighişoara să debuteze Academia de muzică, fondată şi condusă de experimentatul violonist Alexandru Gavrilovici, stabilit de o viaţă în Ţara cantoanelor, dar legat prin mii de fire de locurile "de acasă", de foştii colegi sau de cei cu care continuă să colaboreze în străinătate, mare parte activând tot în acea ţară. Şi tocmai de aceea, Festivalul, susţinut financiar mai ales de firme elveţiene, se deschide chiar de Ziua Elveţiei, în 1 august. De asemenea, a devenit o obişnuinţă ca evenimentul să fie onorat de prezenţa Ambasadorului Jean-Hubert Lebel, aniversând astfel Ziua Naţională în cetatea medievală, alături de muzicieni, invitaţi şi oficialităţi. Ajunsă la ediţia XX, Academia a beneficiat, pentru prima oară, şi de prezenţa ministrului Culturii, Daniel Barbu participând şi la dialogul privind evoluţia şi relaţia de colaborare în perspectiva ediţiilor viitoare, asistând şi la "preludiul" manifestărilor muzicale - micro-recitalul de corn alpin susţinut de Christian Holenstein, care a adus special acel instrument ce seamănă, cumva, cu buciumul nostru -, pentru ca în eleganta sală a Primăriei, rostind o scurtă alocuţiunie, asemeni primarului Ioan-Dorin Dăneşan şi Ambasadorului Lebel, să urmărească, împreună cu publicul extrem de numeros, un program cu multiple semnificaţii; aflat în sală, compozitorul Roland Moser a dorit să ne ofere o surpriză, propunând o adaptare pentru pian, vioară şi violoncel a psalmului de secol XIX care, cândva, a devenit Imnul Elveţiei, cântându-se apoi, din creaţia sa, şi o piesă pentru violoncel solo, concepută doar cu "sunete naturale" (după cum a precizat solista, Katharina Gohl-Moser, soţia autorului), sugerând, printr-o frumoasă coincidenţă, tot sonoritatea de bucium-corn alpin, pentru ca apoi violonistul Alexandru Gavrilovici şi pianistul Viniciu Moroianu să se regăsească într-un Adagio scris de R. Moser într-o manieră cu trimiteri la muzica de epocă, apelând la "module" care se îngână şi se completează în dialogul simplu, sensibil, uneori cu o ritmică percutantă. Dar cei doi interpreţi au abordat deopotrivă Sonata nr. 2 op. 19 de Constantin Silvestri, onorând astfel, printr-o partitură deosebit de interesantă dar prea puţin inclusă în recitalurile curente, şi centenarul naşterii ilustrului muzician, dar şi prezenţa creaţiei noastre într-un festival româno-elveţian.

Schimbând total atmosfera şi… conţinutul, după pauză, Viniciu Moroianu a încântat şi chiar impresionat în cele 33 de Variaţiuni de Beethoven pe o temă de Diabelli, lucrare amplă, dificilă şi solicitantă, realizată într-o construcţie perfect echilibrată, logică, subliniind fără ostentaţie dar pregnant planurile sonore contrastante, trecând de la velocitatea paginilor de anvergură la discreţia şi fineţea celor delicate şi poate introspective, aducând şi aspecte interpretative surprinzătoare şi… cuceritoare, precum pedala prelungă ce a creat o "suspendare în timp" de un efect tulburător, expresivitatea guvernând permanent, pe lângă tehnica performantă, întreaga desfăşurare captivantă chiar şi pentru cei mai puţin familiarizaţi cu asemenea opusuri de mare elevaţie; şi cea mai bună dovadă în acest sens a fost concentrarea şi liniştea care a "plutit" în sală, mai bine de o oră, până şi tusea (enervantă) a unora încetând brusc… La final, aplauze în picioare, ovaţii entuziaste, răsplătite cu două bisuri superbe, printre care şi o lucrare wagneriană de tinereţe, departe de ceea ce a devenit ulterior stilul inconfundabil al creatorului de la Bayreuth, amintind mai curând de spiritul schumannian. Cu siguranţă, pianistul ar mai fi cântat, iar noi am mai fi ascultat cu reală plăcere alte şi alte opusuri în tălmăcirea sa…

O deschidere de bun augur, în prezenţa unor oficialităţi de marcă (venite, ca niciodată, din tot judeţul), dar şi a muzicienilor care, în zilele următoare, au fost şi profesori şi solişti, alături de discipoli din toate colţurile Europei, reuniţi, ca de obicei, în marea familie a Academiei care, la 20 de ani, a "crescut" uimitor dar este parcă… mai tânără ca niciodată, asemeni tuturor celor care au creat-o şi o duc mai departe, cu pasiune şi entuziasm.