La Cluj s-a născut, în urmă cu câţiva ani,  sub genericul "Oratorium", un proiect aparte, urmărind să dea posibilitatea tinerilor care studiază muzica să lucreze sub îndrumarea unor invitaţi din străinătate, recunoscuţi pentru calitatea lor deosebită. Demersul se finalizează prin prezentarea unei lucrări vocal-simfonice, dar până atunci, profesori şi discipoli evoluează în recitaluri diverse şi extrem de ofertante deopotrivă pentru interpreţi şi pentru public.

Într-o atmosferă agreabilă, (aparent) lejeră, prima seară a propus trei programe în tot atâtea spaţii, aşa încât oraşul a fost "cuprins" de muzică bună, mult entuziasm şi multă implicare în demersul artistic. Pentru început, la Biserica reformată "cu două turnuri", unde există o orgă foarte bună, am ascultat, într-o combinaţie timbrală inedită, lucrări preclasice pentru alămuri şi orgă, apoi (doar) pentru instrumente de alamă - de la duo la octet -, în câteva piese regăsindu-se şi viorile; dacă la orgă l-am ascultat pe experimentatul Ovidiu Leonaş, abordând, spre încântarea numeroşilor spectatori, şi un preludiu de Bach, ceilalţi solişti, foarte tineri, au susţinut cu mult curaj şi adesea chiar cu certe reuşite (demonstrând un potenţial şi o pregătire ce "trădează" o evoluţie promiţătoare), cântând la tubă, corn, trompetă, trombon, eufoniu, la vioară, un program cz lucrări de Van Eyck, Dufay, Gabrieli, Schütz, din nou Bach, pentru a prezenta, în final, un surprinzător Marş militar francez adaptat de J. Poore după Saint-Saëns.

Apoi ne-am îndreptat către Academia de Muzică, unde, după un fragment din Cvartetul cu pian K 493 de Mozart (în care vioara I m-a cam chinuit, iar pianul… nu a fost ceea ce aşteptam), am aplaudat cu încântare Trio Hob. IV nr. 1 de Haydn, abordat de excelenţi suflători, deja performanţi tehnic şi foarte expresivi, chiar dacă încă studenţi; pentru că Alexandra Luca (flaut), Izabella Cseh (oboi) şi Vasile Tăpăstău (fagot) merită şi să fie admiraţi, dar şi… urmăriţi, devenind, cu siguranţă, foarte curând, interpreţi de cotă. Se poate spune că a fost un regal în acea seară, uimirea şi încântarea crescând de la o secvenţă la alta, în Duetul de Kreutzer descoperind clarinetişti cuceritori - Marius Filip şi Daniel Berengea - cu un sunet generos şi o frazare elegantă, cu o fluenţă a discursului şi o relaţionare în dialog aşa cum nu se prea întâmplă des, cel de al doilea revenind pe podium, alături de I. Cseh şi V. Tăpăstu, într-un (din nou) cuceritor Divertisment mozartian nr. 2 K 439b, realizat în stil, cu un filigran al liniei şi o echilibrare a ansamblului cu totul remarcabile. Ultimul "cuuvânt" l-au avut însă coardele, în celebrul Octet op. 20 de Mendelssohn, la violă cântând şi Ellen Rose, în aceste zile profesor, aducând în ansamblu experienţa sa îndelungată într-o mare orchestră a lumii.

Şi mi-am amintit de serile în care, la Festivalul "Enescu", publicul se deplasează de la o sală la alta, acum grăbindu-ne să ajungem la Muzeul Etnografic al Transilvanniei, unde mulţimea celor dornici să asculte muzică depăşea capacitatea pusă la dispoziţie, aşa încât, stând şi pe trepte şi pe jos, spectatorii s-au lăsat purtaţi de un alt Trio cu pian, D 897 de Schubert, surpriza fiind pianistul Dan Mărginean, care acum a evoluat l nivelul exigenţelor, alături de Dag Andres Eriksen (vioară) şi Emerich Gherca (violoncel), de asemenea remarcabili, aducând spiritul romantic al autorului într-o colaborare ce trădează, poate, atracţia lor către muzica de cameră. Dar punctul culminant al serii a fost recitalul sopranei Georgeta Stoleriu, acompaniată la pian de Kenneth Tucker, cel care este, de fapt, sufletul şi "motorul" întregului proiect; pentru început, creaţii româneşti (potrivite cu ambianţa şi exponatele), într-o tălmăcire superbă, mulţi descoperind astfel, târziu în noapte, Cântecele de Brăiloiu pe texte de Anton Pann, pline de umor şi poezie, puse în valoare printr-o manieră de cânt de o plasticitate şi o capacitate de sugestie aproape vizuală, într-un joc de culori şi sublinieri de sensuri impresionante, chiar şi numeroşii oaspeţi din Europa sau din SUA înţelegând astfel stările şi farmecul miniaturilor aparent simple, dar atât de greu de reda aşa cum trebuie. Dar expresivitatea şi contrastele multiple s-au regăsit şi în Greierele şi furnica de C. Bobescu, partitură inspirată de celebra fabulă de La Fontaine, în versiunea românească semnată de Arghezi; de această dată s-au reliefat "personajele", în replici şi "comentarii" sugestive şi cu un parfum greu de descris, însă de un efect ce a determinat o explozie de aplauze şi ovaţii. Schimbând apoi "registrul", soprana, în compania pianistului (care a perceput sonorităţile şi ritmurile percutante de ţambal, de cântec de mahala sau de joc popular), a oferit un ciclu de Cinci lieduri de Quilter, pe texte de Shakespeare, în tonuri estompate, sensibile, rafinate şi încărcate de visarea, melancolia sau exuberanţa cuprinse în acele pagini de o frumuseţe deosebită. S-a vorbit, în aceste zile, despre importanţa sau prioritatea compozitorului sau a ascultătorului în perceperea unor lucrări - ei bine, în acea seară ne-am convins, încă o dată, că interpretul - în cel mai adevărat sens al cuvântului - rămâne suveran…