Îmi este din ce în ce mai clar că, în ultimii destul de mulţi ani, teatrul Odeon din Bucureşti este o scenă îndrăzneaţă, curioasă şi în permanentă mişcare/căutare de noutăţi de cea mai bună calitate. Ultima surpriză (11 iulie, închiderea stagiunii în curs) oferită de instituţia condusă de foarte buna actriţă Dorina Lazăr şi de la fel de bunul manager Dorina Lazăr, este un... concert cameral în care o formaţie numită Silvestri Ensemble alcătuită din Monica Bălăşoiu - vioară, Daniel Dumitrana - contrabas, Andrei Theodoru - clarinet, Ionuţ Mardare - fagot, Oleg Raileanu trompetă, Alexandru Moraru - trombon şi Sorin Rotaru - percuţie, sub conducerea dirijorului Tiberiu Soare a interpretat Povestea soldatului de Igor Strawinsky (1882-1971). Lucrarea este optimală pentru o scenă mică de teatru. Strawinsky a scris o partitură "menită a fi citită, cântată şi dansată" de trei actori (soldatul, dracul şi naratorul), unul sau mai mulţi dansatori (sigur prinţesa) şi un ansamblu format din şapte instrumentişti. Unii comentatori vorbesc chiar de o mică operă-balet cu atmosferă împrumutată din circul ambulant (să ne amintim experienţa Petruşka) şi din care nu lipsesc ecourile de jazz, în care se succed tablouri scurte, unele inspirate din dansurile la modă ale timpului, ca tango-ul sau ragtime-ul.

Premiera a avut loc la 28 septembrie 1918, la Teatrul Municipal din Lausanne sub direcţia lui Ernest Ansermet. Realizatorii spectacolului s-au gândit încă de la primele demersuri la un spectacol care să poată fi uşor purtat în turneu prin Elveţia şi… muzică, decor, costum, mişcare… totul a fost gândit în acest sens.

Strawinsky creează Povestea soldatului după marile sale experienţe şi succese din perioada de apogeu a Baletelor ruse la Paris - Pasărea de foc 1910, Petruşka 1911 şi Ritualul primăverii (Sacre) 1913. Mai scrisese încă o operă mică, interesantă, dar mai puţin şocant-novatoare - Vulpea, în 1915. Acum, compozitorul se află într-o perioadă mai puţin fericită: este sărac şi decăzut de pe piedestal din cauza Revoluţiei Ruse. Tot de domeniul trecutului erau şi succesul şi oportunităţile oferite de Baletele Ruse. Strawinsky scrie atunci o poveste cu morală, concepând muzica menită a o îmbrăca şi susţine, într-un stil nou, redus la esenţă în melodie, armonie şi ritm şi cu un minim de instrumente, într-o alăturare şocantă, dar ideală pentru mesaj: clarinet, fagot, trompetă, trombon, vioară, contrabas şi percuţie. Subiectul este inspirat din folclorul rus. Ferdinand Ramuz a preluat-o şi transformat povestea într-o parabolă în care sunt denunţate falsa fericire şi falsa putere, pe care le aduc bani, opunându-le forţa artelor, reprezentată printr-o vioară, care oferă cu adevărat fericirea, dar numai în cazul în care nu îţi doreşti mai mult decât ai primit. Iar dacă îţi doreşti, pierzi totul.

Am insistat asupra lucrării pentru a aprecia la justă valoare concertul de la Odeon. O lucrare potrivită ca mesaj, spectaculoasă şi strălucitoare în sonoritate, o partitură ce oferă tuturor interpreţilor prilejul de a-şi demonstra calităţile şi abilităţile expresive. Am plecat de la concert purtând încă multe ore în ureche fantastica paletă de culori ale vocii Dorinei Lazăr. Dată fiind opţiunea ansamblului, Dorina Lazăr a fost obligată să fie… trei într-unul, pe rând, soldat, drac şi narator şi a făcut-o în mod magistral. O demonstraţie de zi de sărbătoate a (aproape) tot ce un actor poate face cu vocea lui. Şi asta într-o lucrare muzicală, în care el, actorul, se integrează în ansamblul instrumental de la care preia, după caz, culoarea unui instrument sau atmosfera unei melodii, se pliază unei armonii şi mai ales… vorbeşte în/după măsura neiertătoare în pagini în care ritmurile complicate şi metrul schimbător fac viaţa grea tuturor.

Fiecărui membru al Silvestri Ensemble i s-a cerut să fie atât parte componentă a întregului, cât şi solist virtuoz. Bagheta sigură a dirijorului Tiberiu Soare i-a condus pe toţi într-o partitură ale cărei dificultăţi le cunosc doar cei care au fost activ implicaţi. La urechile publicului a ajuns doar focul de artificii al unei compoziţii, în care vorba şi sunetul stau comod alături, iar valurile de muzică se succed în chei sufleteşti, diverse cu culorile, personajele, zborul şi aparentele naivităţi/stângăcii unei picturi de Chagal. La sfârşit de spectacol, aplaudând, mi-am pus o singură întrebare: dacă tot suntem într-o sală de teatru, de ce partitura lui Strawinsky nu a fost pe deplin valorificată şi prin datele sale teatrale - personaje, dansatori… Aşteptăm răspuns în stagiunea viitoare, când Povestea soldatului va fi inclusă în repertoriu şi poate…