La început de mileniu, când reputatul tenor Corneliu Murgu a preluat conducerea Operei din Timişoara, oraşul său natal, şi-a propus să readucă pe afişul teatrului şi operete celebre, mult gustate de public dar aproape absente din repertoriu la acea dată. În condiţiile în care doar la Bucureşti există un teatru de gen de sine stătător, o asemenea diversificare devine firească în alte colţuri de ţară, unde teatrul liric trebuie să acopere o paletă variată de genuri. Ulterior a dorit să facă un nou pas, readucând pe scenă un îndrăgit musical - My Fair Lady -, iar acum, concretizând o idee ce datează de câţiva ani, a oferit melomanilor o altă partitură celebră - Scripcarul pe acoperiş de Bock (după Shalom Aleichem) -, cunoscută de mulţi din filmul omonim care, la vremea lui, "a făcut istorie". Între cele două lucrări este, totuşi, o deosebire substanţială, pentru că în prima, proza alternează cu arii sau coruri "tradiţionale", iar personajele evoluează pe coordonate mai apropiate operetei, în interioare elegante şi costume "din lumea bună", în timp ce cea de a doua aduce o altă lume, cu obiceiuri şi tradiţii specifice, cu oameni simpli care suferă şi se bucură în comunitatea unui sat parcă uitat, la început de veac XX, iar maniera de cânt şi de comportament nu are nimic în comun cu opera sau opereta.

Aspecte ce se cer reliefate, pentru că premiera la care am asistat a uimit şi prin faptul că toţi interpreţii erau… apreciaţi solişti de operă, pe care i-am aplaudat în Tosca sau Turandot sau Bărbierul din Sevilla sau Carmen, reuşind, de această dată, să cânte… cu totul altfel, perfect adaptat stilului cerut de muzica lui Bock, inspirată de melodiile şi dansurile evreieşti, fără acute sau "rulade" spectaculoase, dar cu o profundă încărcătură umană. De asemenea, textul vorbit - foarte extins - s-a încadrat în firescul dialogului sau, în cazul eroului central - Tevie - în monologul amplu şi nuanţat realizat cu inteligenţă şi mult talent de… baritonul Cristian Rudic, fin muzician şi interpret în cel mai adecvat sens al cuvântului, cu un umor şi o sensibilitate pe care le pune în valoare cu subtilitate. Şi ar merita (măcar) menţionaţi toţi soliştii, impecabili în rol, trăind cu intensitate şi dând viaţă adevărată personajelor, fie că este vorba despre excelentele mezzosoprane Ramona Zaharia (Tzietel) şi Gabriela Varvari (Hodel), aducând prospeţime şi spontaneitate fetelor ajunse la vârsta căsătoriei, asemeni sopranelor Narcisa Brumar (Hava) şi Nicoleta Colceiar (Shpintze), incredibil de convingător fiind baritonul Bogdan Zahariea (Motel) pe care, sincer, nu mi l-aş fi imaginat atât de expresiv şi convingător ca actor; dar şi baritonii Dan Patacă (Lazăr) şi Camil Mara (Rabi) au jucat cu umor şi dezinvoltură, la fel şi basul Octavian Vlaicu (Perchik) sau, în roluri de culoare, soprana Nina Zaharescu (Yente), Diana Zaharia (Bunica din vis) sau Mariana Şarba (Fruma), alături de actriţa Alina Ilea (în Golde), întreaga distribuţie dovedindu-se extrem de omogenă, într-un spectacol de echipă, dificil şi solicitant, în care şi coriştii devin prototipuri bine conturate, cântând cu patos, dansând cu o explozie de entuziasm decupată parcă din realitatea acelei lumii (maestru de cor Laura Mare), balerinii (în coregrafia perfect adaptată imaginată de Carmen Cojocaru) integrându-se în tot acest "întreg" care, până la urmă, recompune o frântură de viaţă.

Şansa a fost invitarea regizorului Gyorgy Korcsmaros (din Ungaria), cel care anterior pusese în scenă lucrarea la Oradea, producţie de asemenea unanim apreciată, dar susţinută de actori, beneficiind acum şi de glasurile frumoase şi bine conduse ale soliştilor şi corului "de operă", pe care a ştiut să-i îndrume cu inteligenţă, pas cu pas, mişcare cu mişcare, rezultatul fiind impresionant. Şi nu doar pentru că fiecare în parte este convingător şi firesc sau pentru că relaţiile între ei sunt de o naturaleţe dezarmantă, ci mai ales pentru că se creează "acea" atmosferă încărcată de amărăciune, umor şi acceptare a sorţii, cu mici bucurii, cu mari drame sufleteşti, revolte şi resemnări, finalul aducând lacrimi în ochii celor din sală, fără artificii, fără sublinieri - pur şi simplu prin plecarea tăcută a celor din sat, păşind încet pe dâmbul din spatele casei pe care familia lui Tevie o părăseşte cu greu, cărând un geamantan sau o boccea, îndreptându-se către locuri neştiute - simplu, tulburător şi, din nou, adevărat ca viaţa. Iar peste tot şi toate, Scipcarul (violonistul-concert-maestru Ovidiu Rusu) cântă mereu aceeaşi melodie tristă, nostalgic şi singuratic - pe acoperiş şi, pe ultimele acorduri, la rampă, urmându-i apoi pe cei care pleacă spre niciunde…

Montarea a beneficiat şi de scenografia sugestivă şi plastică semnată de Dragoş Buhagiar, un element de noutate la Operă fiind turnanta, asigurând schimbarea rapidă a cadrelor şi deci un plus de fluenţă a acţiunii care curge dens, alert, cu planuri şi stări contrastante, într-o structură artistică unitară şi "controlată" în orice clipă. Dovadă elocventă a faptului că spontaneitatea şi naturaleţea pe scenă sunt, de fapt, rezultatul sutelor de ore de repetiţii, de studiu, de efort pentru abordarea unor teritorii inedite, pentru a intra în lumea personajelor întrupate.

Acea atmosferă inconfundabilă s-a împlinit şi prin colaborarea cu o orchestră restrânsă (concert-maestru Corina Murgu), în care totul a sunat (de asemenea) impecabil, cu intervenţii instrumentale de mare frumuseţe, ansamblul ridicându-se şi în acea seară la cotele performante dintotdeauna, fie şi într-o scriitură cu totul aparte. Un aport esenţial a avut experimentatul dirijor Peter Oschanitzky, revenit la pupitrul teatrului după multă vreme, dar la fel de ferm şi eficient cum îl ştiam, coordonând cu gesturi precise întreg ansamblul, într-un spectacol de referinţă aplaudat minute în şir de o sală arhiplină, impresionată şi entuziasmată, (re)descoperind o creaţie cuceritoare, chiar dacă la ieşire aveam lacrimi în ochi.

Iată că includerea în repertoriu a Scripcarului pe acoperiş s-a dovedit inspirată, o provocare şi deopotrivă un eveniment al stagiunii (şi nu numai), artiştii Operei, deşi marcaţi de oboseala repetiţiilor duble şi a efortului cerut de mişcarea permanentă în scenă şi de proza complexă combinată cu cântul, cu treceri rapide în registrul expresiv, a fost răsplătit din plin de sentimentul reuşitei depline. Iar după câteva zile de "respiro", se vor întoarce la cabine, pregătind opere de anvergură care le vor aduce, cu siguranţă, alte satisfacţii, dar… cu totul altfel.