Arhivă : Cronici Înapoi
'Sunetul muzicii' a ajuns la Iași
Cu siguranță, actuala stagiune este, la Opera din Iași, marcată de noutăți care de care mai surprinzătoare și "mai altfel", începând cu premiera absolută (la noi) a unei opere preclasice - Indiile galante de Rameau -, continuând cu abordarea unei partituri cunoscute până acum mai curând ca piesă de teatru - Troienele -, prezentată însă pentru prima oară ca operă, cântată de soliști profesioniști, nu de către actori, ambele în regia lui Andrei Șerban, urmând, câteva zile mai târziu, o altă lucrare inedită imaginată de coregraful Ion Tugearu, pornind de la o celebră creație de Caragiale - D'ale carnavalului -, pentru ca la început de april să propună, de asemenea poate surprinzător, un musical - Sunetul muzicii de Rogers -, extrem de îndrăgit de multe generații, în special prin intermediul filmului de referință realizat în 1965, cu minunații Julie Andrews și Christopher Plummer în rolurile principale.
Greu de făcut față unei asemenea "concurențe"! Și totuși, artiștii teatrului, "atacând" un gen total diferit de operă (cu care erau obișnuiți), au trecut de la Carmen sau Leporello sau Gilda la personaje de cu totul altă factură, necesitând trecerea rapidă de la textul vorbit la cântul lejer în care expresia primează, mai puțin acutele și performanța vocală în sine. Astfel, Maria Maxim-Nicoară a devenit o credibilă… Maria (purtând un nume… predestinat!), Octavian Dumitru a conturat un milităros și apoi tandru Căpitan von Trapp, Laura Scripcaru a fost o înțeleaptă Maică stareță, George Cojocaru un simpatic Max, Diana Bucur - răsfățată Elsa sau Mihaela Grăjdeanu - sensibila Sora Sophia, într-o distribuție numeroasă, în care un rol esențial l-au avut copiii - pentru că realmente au jucat cuceritor, dar au și cântat cu acuratețe (pregătiți de Raluca Zaharia), implicându-se cu o dezinvoltură incredibilă în derularea acțiunii. Iar dacă unii dintre soliști s-au mai încurcat în rostirea textului (generând și replici cu umor involuntar precum "am nevoie de 7 copii"), micii artiști au fost impecabili și sub acest aspect, spre deliciul publicului care umplea sala până la refuz. În regia semnată de Mihaela Bogdan (de la Cluj), clasică dar cu destule stângăcii (măicuțele poartă pantofi cu toc, Maria nu se desparte de chitară dar nu o folosește deloc, în schimb o "preia" Căpitanul sau chiar una dintre fetițe, tatăl afirmă că cei mici nu s-au jucat niciodată, dar în casă există un cufăr din care "răsar" păpuși-marionete cu care copiii par foarte familiarizați și deloc uimiți etc. etc.), povestea curge destul de fluent, dar fără a crea atmosfera și încărcătura cerută (și așteptată), relațiile între personaje conturându-se corect dar destul de "cuminte", caracterizate însă în datele lor esențiale. Scenografia gândită de clujeanul Valentin Codoiu este, și ea, agreabilă dar inegală, pentru că pădurea și parcul castelului nu se prea deosebesc, pentru că desenele "pe computer" proiectate pe cortinete sunt când naive, când supra-realiste, când creionând un fel de litere-semne orientale (?!) ce se transformă în… candelabre… Dar imaginea de ansamblu este colorată, sugestivă, costumele sunt reușite, așa încât mulți au trecut cu vederea asemenea detalii.
Construit într-un timp record, dar bine pus la punct, spectacolul va căpăta, sper, un plus de "ritm", de suplețe și nerv la viitoarele reprezentații; dar orchestra și corul (exceptând unele stridențe la soprane) au evoluat cu aplomb și în stil, dirijorul Mircea Holiartoc (invitat de la Galați) a avut o gestică precisă și corectă, inclusiv în paginile "a cappella" (corul pregătit de Manuel Giugula) sau în "cortinele" orchestrale, iar intervențiile coregrafice (schițate de Edi Stancu, Andra Gheorghe) s-au integrat în ambianța generală. Se pare că la noi a devenit un obicei ca soliștii care cântă în musical să folosească microfoane-lavaliere, dar nu pot să înțeleg de ce ar fi necesare în condițiile în care, în mod curent, interpreții susțin ample și solicitante partituri de operă fără astfel de "ajutoare" și, slava Domnului, se aud foarte bine (mai ales că acustica sălii este ideală); vocile lor impostate pot să spună și textul "natural", microfonul fiind uneori chiar dezavantajos prin evidențierea unor probleme de tehnică sau de respirație. Culmea este că unii copii aveau microfon și se auzeau cam prea tare, iar alții nu aveau și… abia se ghiceau vocile lor, ceea ce a creat un dezechilibru care ar fi fost ușor de evitat. Dacă totuși este nevoie, se poate amplifica întreaga scenă, fără ca fiecare să poarte "emițătoare", relația între soliști, cor (care nu apelează la microfoane) și orchestră devenind astfel mult mai corectă, omogenă, unitară și firească.
Sunt însă aspecte care nu au umbrit cu nimic succesul repurtat de noua montare, îndelung aplaudată pentru muzica binecunoscută, pentru seriozitatea și implicarea tuturor celor aflați pe scenă, în fosă ori în culise, contribuind la un spectacol ce poate să încânte printr-un plus de farmec.
Pare greu de crezut, dar în paralel, ansamblul și mulți dintre soliști repetă pentru noua montare cu… Aida! Un efort remarcabil, pentru care merită toată admirația celor care, așa cum menționam, constată că la Opera din Iași, o dată la câteva săptămâni se "naște" o premieră. Iar managerul Beatrice Rancea are, deja, o agendă încărcată cu proiecte extrem de diverse și "provocatoare", evident surprizătoare!...