Arhivă : Cronici Înapoi
'Parsifal' în repertoriul Metropolitan Opera House din New York
François Girard successfully transforms the opera into a timeless story…/ François Girard transformă cu succes opera într-o poveste în afara timpului. (Wall Street Journal)
Cinci ani a gândit și a lucrat regizorul de film și operă François Girard un Parsifal care de la început de martie a fost inclus în repertoriul Metropolitan Opera House din New York. Spectacolul este o coproducție cu Opera Națională din Lyon și Compania Canadiană de Operă și a fost puternic susținut financiar de Gramma Fisher Foundation, Rolex, Marina Kellen French și de Edgar Foster Daniels Foundation. Numai așa, pe celebra scenă de la MET, a putut fi prezentată o superproducție la care au participat câteva dintre cele mai mari voci wagneriene ale momentului - tenorul Jonas Kaufmann în rolul titular, René Pape - Gurnemanz, Katarina Dalayman - Kundri alături de alți mari artiști lirici Peter Mattei - Amfortas, Evgeny Nikitin - Klingsor, toți conduși de bagheta inspirată a dirijorului Daniele Gatti.
Parsifal ocupă un loc aparte pe lista opusurilor wagneriene…
…Este ultima operă scrisă de compozitor. Primele schițe datează din luna aprilie a anului 1857, dar lucrarea va fi terminată doar 25 de ani mai târziu. Ea este, în egală măsură, poveste, ritual și testament. Wagner a scris partitura în cerneală roșie. Premiera absolută este datată 1882 și s-a desfășurat în cadrul celui de-al doilea Festival Wagner în sala Teatrului de la Bayreuth, Festspielhaus, construită de muzician după propriile planuri. Wagner nu și-a denumit lucrarea nici operă, nici dramă, ci "ein Bühnenweihfestspiel" - termen intraductibil practic în românește, echivalat eventual cu slujbă sau mister. Mult timp s-a perpetuat tradiția ca, respectând dorința compozitorului, după fiecare act să nu se aplaude, ci publicul să se ridice în picioare și să părăsească în liniște sala.
Bayreuth-ul a avut monopol asupra lucrării până în anul 1903 când Parsifal a fost prezentat chiar la Metropolitan Opera în New York, folosindu-se o copie obținută ilegal. Scandalul a fost imens și pentru toți cântăreții implicați în spectacol porțile Festivalului de la Bayreuth s-au închis pentru totdeauna.
Un nou Parsifal la MET a fost cu siguranță o imensă provocare acum, în anul în care întreaga lume muzicală sărbătorește cei 200 de ani care se împlinesc de la nașterea maestrului german. Și poate, cea mai grea sarcină a căzut pe umerii regizorului, ai scenografului și ai tuturor celor implicați în realizarea scenică, sarcină extrem de dificilă date fiind simbolistica faptelor, atmosfera, măreția, desfășurarea lentă, încărcătura spirituală maximă a poveștii, implicit a muzicii. Pentru povestea inocentului care salvează Cavalerii Graalului încercând și cunoscând suferința cu inima și nu cu mintea, este nevoie de un cadru special de desfășurare. François Girard a ales pentru actele I și III un spațiu aproape gol, populat doar cu câteva scaune așezate în cerc, pe locul în care se întâlnesc cavalerii. Podeaua scenei are aspectului unui pământ arid, uscat, mort, traversat pe mijloc de un firicel subțire și neputincios de apă. Deasupra un cer greu, când negru, când plumburiu, când roșietic… La început apa este curată - Gurnemanz ne-o arată, luând-o în căușul palmelor - apoi, după baia lui Amfortas, pe albia mică și îngustă începe să curgă… sânge. La final, mișcarea va fi inversă astfel încât sângele va fi treptat înlocuit de apa curată.
Este mult sânge în această producție. Domină ideea rănii care nu se poate vindeca. Și culorile sunt cu grijă alese și au simbolistica lor - albul puritatea, roșul păcatul… Lebăda este albă cu rană mortală roșie; cavalerii poartă la început costume obișnuite închise la culoare și pe minunatul Preludiu, femei și bărbați sunt amestecați pe scenă și privesc la imaginea lor reflectată într-o imensă oglindă. Dacă te uiți atent, vezi chiar imaginea reflectată a sălii de spectacol. Mesajul este destul de clar: François Girard a anulat voit orice ancorare în timp și spațiu, dar vorbește totuși atât celor de pe scenă, cât și celor din sală spunând parcă: Domnilor și doamnelor, acesta este un spectacol despre voi, despre propriile voastre căutări pe direcțiile spiritualității, ale principiilor fundamentale ale vieții, ale compasiunii și suferinței…. Treptat femeile se desprind din grupul bărbaților și se refugiază departe, în spatele scenei, pe jumătatea «lor» de pământ. Nu se vor mai amesteca. Bărbații își dau jos hainele costumelor și rămân în cămăși albe, imaculate, strălucitoare, pure....care însă se vor murdări, înroși de la rana de nevindecat a lui Amfortas, cel care a păcătuit și a fost condamnat la suferință eternă. Albul domină începutul actului secund - toate fetele flori și chiar Kundri sunt îmbrăcate în lungi rochii albe. Se sugerează că acțiunea se desfășoară în chiar interiorul rănii, într-o baie de sânge care treptat este absorbit de rochiile albe ale fetelor-flori, înroșindu-le puternic de la poale în sus, din ce în ce mai sus. Și patul alb în care Kundri încearcă să îl seducă pe Parsifal începe să sângereze abundent atunci când tânărul își amintește și simte el însuși durerile lui Amfortas.
O impresionantă desfășurare de forțe
Pe scenă se află aproximativ 180 de persoane, soliști, coriști, figuranți care, fiecare își are rolul și locul lui. Într-o desfășurare aparent statică totul se mișcă de fapt, mișcări mici dar perpetue - un gest, o înclinare de cap, solitară sau de grup, un pas, o mirare, o suferință…. Viziunea dirijorului Daniele Gatti înclină către o desfășurare muzicală majestuoasă, lentă, poate mai lentă decât eram obișnuiți, dar cu o permanentă tensiune crescândă, fără o secundă de relaxare, până la final. Maestrul și-a declarat respectul pentru versiunea semnată cândva de James Levine. Respiră împreună cu cântăreții, contactul vizual este permanent, face corp comun cu orchestra.
Jonas Kaufmann - cântăreț cu sensibilități și profunzimi unice
Parsifal a fost excepțional jucat și cântat de tenorul Jonas Kaufmann. Mereu parcă absent, cu ochii pierduți, în viziunea regizorului François Girard Parsifal nu înțelege nimic dar simte că se întâmplă ceva în jurul lui. Este nesigur, apatic, lipsit de curiozitate, nu aparține acestei lumi pe care nu o cunoaște și în care se află străin, fără trecut, prezent sau viitor… Totul îl surprinde, dar în final ajunge să știe și ochii prind viață, vădind implicare până la extaz. Cântăreț cu sensibilități și profunzimi aș îndrăzni să spun unice în acest moment, actor desăvârșit de o frumusețe fizică impresionantă, Jonas Kaufmann a reușit să se identifice cu personajul și să transmită întreaga complexitate a rolului.
În viziunea aceluiași regizor, Gurnemanz este înțelept, calm, resemnat și totuși cu speranță. Nimic nu îl poate clinti în credința lui, privește în jurul lui cu detașare și înțelegere, așteaptă totul și nu așteaptă nimic… Calm, imperturbabil, pregătit pentru orice, bine sau rău, prsonajul are conturul, expresivitatea, finețea, profunzimea, delicatețea dar și forța și neclintirea unei stânci de granit. Unul dintre cei mai mari interpreți wagnerieni ai momentului, René Pape a redat prin cânt și a întrupat exact viziunea regizorului. Am admirat fără rezerve vocea lui caldă, uneori cu sclipiri de catifea, ampla frază wagneriană emisă aparent fără efort, jocul discret dar permanent implicat.
Revelația serii - Peter Mattei în Amfortas
Prin felul în care a dat glas rolului folosind TOTUL de la la șoaptă la urlet, ca și prin gest și mișcare, muzicianul-actor ne-a determinat să simțim și să trăim împreună cu el suferința atroce a personajului, împărțită în mod egal între durerea fizică și remușcarea celui care a păcătuit. În rolul lui Klingsor, Prințul întunericului, bas baritonul rus Evgeny Nikitin aduce cu el o voce uriașă formată la școala rusă, voce ce nu se armonizează deloc cu restul vocilor colegilor din distribuție. Diferența este în primele momente șocantă, apoi însă ne dăm seama că așa și trebuia să fie și că alegerea a fost cea mai potrivită în contextul dat.
Katarina Dalayman - momente magice
Soprana suedeză Katarina Dalayman este și ea o wagneriană recunoscută și aclamată pe cele mai mari scene de teatru liric din lume. În 2001 a cântat rolul Kundri într-un Parsifal realizat la Opera din Paris. Pe scena de la MET a mai putut fi văzută și ascultată în Brangäne (Tristan și Isolda 2002), Isolda (2008), Brunhilde (Tetralogia 2013). În noua producție Parsifal de la MET soprana impresionează mai ales în actul secund prin frumusețea vocii și delicatețea interpretării. Împreună cu tenorul Jonas Kaufmann, în subtila scenă a seducției, Katarina Dalayman reușește cu adevărat momente magice.
Spectacolul pe care îl comentez uimește și impresionează prin originalitatea concepției regizorale, frumusețea vocilor și masivitatea copleșitoare a construcției edificiului sonor. Nu știu dacă atât regizorul, cât și dirijorul, au pornit de la suflul amplu, în desfășurări largi și tensionate ale poveștii și ale muzicii, spre descompunerea în detalii sau invers, detaliile s-au adunat, s-au combinat, s-au completat și au ajuns să formeze întregul în permanentă mișcare majestuoasă. Știu doar că efectul este copleșitor.