Întâmplarea a făcut să mă aflu în sala Operei din Viena chiar în zilele în care erau programate spectacole ce au fost transmise în direct şi la Radio România Muzical, prin Uniunea Europeană de Radio - Don Carlo de Verdi, pe care ascultătorii l-au urmărit, chiar în seara premierei (16 iunie 2012), apoi Lucia di Lammermoor de Donizetti (30 iunie 2012).

O tânără Lucia

A fost o serie de reprezentaţii cu mari emoţii, pentru că în opera donizettiană sopranele s-au îmbolnăvit succesiv, iar în seara la care mă refer, rolul titular a fost interpretat de tânăra Brenda Rea, "intrând" însă în locul Dianei Damrau. Mi s-a părut deosebit de interesantă abordarea sa, creionând un personaj timid, timorat, poate chiar fragil, destul de introvertit, aşa încât, pe lângă apariţia scenică şi mişcarea perfect adaptate acelor date, a cântat prioritar în piano (adesea pianissimo), cu scurte momente în forte, glasul său calitativ, luminos, condus cu eleganţă şi rigoare pretându-se la o asemenea tratare, dovadă fiind şi ovaţiile nesfârşite de care s-a bucurat.

…Şi restul distribuţiei

Partener i-a fost tenorul Piotr Beczala, aflat în ultima vreme în top-ul internaţional, realizând un Edgardo eroic şi sensibil, etalând un glas metalic şi o tehnică sigură, dezinvolt şi charismatic, cu un adevărat bel-canto, dar fără excese sau sublinieri manieriste. La rândul său, baritonul Eijiro Kai a cucerit prin timbrul său întunecat, robust, ideal pentru un Enrico incisiv şi furibund, iar Ho-yoon Chung a fost foarte convingător în Arturo, deloc rezervat aşa cum ne-am obişnuit, ba chiar vindicativ şi cu prestanţă. În rolul Raimondo a apărut basul Sorin Coliban, credibil ca personaj, dar în plan vocal, deşi partitura s-a prezentat fără "tăieturile" tradiţionale, având astfel de susţinut şi scena cu Lucia premergătoare nunţii, am avut sentimentul că emisia nu mai este aceeaşi din vremurile sale bune, că nu mai are siguranţa şi strălucirea care, la început de carieră, îl recomandau ca o mare speranţă, parcurgând acum scriitura cu o anume lentoare, chiar şi în secvenţele dramatice.

Dirijorul

La pupitru, Guillermo Garcia Calvo s-a confruntat cu destule probleme, de la impreciziile surprinzătoare ale instrumentelor de suflat şi până la decalaje serioase, fie în raport cu corul, fie cu ansamblurile solistice, ba chiar şi în intervenţiile baritonului care "cerea" un tempo mult mai alert, orchestra rămânând astfel în urmă.

O regie clasică

Montarea, datând din 1978, în regia lui Bleslav Barlog, decorurile semnate de Pantelis Dessyllas şi costumele create de Silvia Strahammer, oferă o concepţie clasică, fără nimic deosebit, dar are farmec şi acea atmosferă specifică epocii, cu costume foarte frumoase, dar destul de întunecată atât în scenele de exterior, cât şi în cele de la castel, surprinzătoare fiind însă dispunerea corului, în scena "nebuniei", pe scaunele din stânga şi în dreapta salonului, asistând impasibil la disperarea şi moartea Luciei. De altfel şi plasarea tabloului final cumva în interiorul castelului lui Edgardo, cu pereţi şi arcade ce adăpostesc mormintele strămoşilor, ornate cu sculpturi masive, ar avea logică, dar se transformă într-o eroare în momentul în care, în acel spaţiu, intră şi cortegiul funerar ce poartă trupul Luciei, deci curtenii lui Enrico, duşmanii de moarte ai acelei familii, care au şi determinat de altfel întreaga tragedie, nefiind vorba aici, ca în Romeo şi Julieta, de o eventuală reconciliere.

Concluzii

Un spectacol tradiţional, cu glasuri frumoase şi foarte bine susţinute, cu aplauze şi ovaţii entuziaste deopotrivă "la scenă deschisă" şi la final, chiar dacă mă aşteptam ca dirijorul să fie contestat mult mai puternic, măcar de către împătimiţii operei… Probabil că, de această dată, după cele câteva "buu"-uri răzleţe, au preferat să asculte superba muzică interpretată (în adevăratul sens al cuvântului) de solişti tineri de reală valoare.