Dacă Fesivalul Operelor Naţionale desfăşurat la Cluj a debutat cu Aida, întâmplător sau nu a propus, în final, o altă operă verdiană, închizând cumva "cercul" cu Nabucco 12 (Nabucodonosor) "un spectacol de Alexander Hausvater", "muzica de Giuseppe Verdi". O producţie mult discutată şi controversată încă de la premiera din iarnă. Şi cum… "nimic nu e nou sub soare", mi-am amintit că şi prima montare clujeană, semnată în 1986 de regiorul Viorel Gomboşiu, a adus, ca şi acum, imagini (proiectate pe fundal) din perioada holocaustului, a hitlerismului, cu atrocităţile bineştiute trăite de "poporul evreu" la suferinţele căruia se referă şi libretul operei, inspirat de povestea biblică a asupririi de către babilonieni şi de regele lor, Nabucodonosor. Dar partitura verdiană se intitulează, totuşi, Nabucco… Desigur, acum s-a adăugat şi acel 12, pentru că s-a prezentat în anul 2012 - dar dacă va figura pe afiş şi în 2013… se va modifica "indicativul"?...

Transferată (de asemenea) în perioada celui de al doilea război mondial, acţiunea aduce pe scenă şi soldaţi cu mitraliere (dar şi Abigaille poartă o asemenea armă) şi evrei închişi în cuşti sau duşi la "camera de gazare" (moment care determină apariţia unor actori aparent complet dezbrăcaţi, purtând însă, măcar parţial, costume mulate, de culoarea pielii) şi (din nou) proiectarea pe fundal a unor portrete de evrei probabil victime ale masacrului (de ce revin ciudat doar câteva figuri, când de fapt există mii de asemenea fotografii?!), imagini din "trenurile morţii" sau din lagăre; şi peste toate acestea, proiecţii amintind fără voie de "caleidoscopul" copilăriei noastre (cam la fel cu cele utilizate în Trubadurul bucureştean, regizat de acelaşi Hausvater). Rezultă astfel o aglomerare permanentă în scenă, dublată de aceste imagini care încarcă excesiv, obosindu-i pe spectatori care, la operă, ar mai trebui să asculte şi muzica… Surprinzător, apar şi inadvertenţe sau stângăcii în menţinerea unitară a concepţiei "întregului", pentru că, spre exemplu, coroana aurită pe care şi-o dispută eroii principali este cu totul deplasată în context; iar dacă fiecare parte a spectacolului este precedată de imaginea rugăciunii din sinagogă (susţinută de "sonorul" înregistrat, decupat din realitate), amprentă menţinută pe tot parcursul operei, după ultimul acord orchestral revin în scenă toţi interpreţii, cântând, de această dată în limba română, "corul sclavilor", în timp ce în sală un actor flutură un enorm steag… tricolor românesc, iar alţii aruncă "fluturaşi" pe care este tipărit textul cu tentă clară de îndemn la eliberare, la revoltă, totul dublat de proiecţii decupate din elemente specifice "plaiului mioritic", amestecate cu fabrici sau cartiere moderne (amintind de "Cântarea României" de altădată) şi, culmea, cu… biserici ortodoxe! Un amalgam care evident rupe cursivitatea celor trei ore de pregnanţă iudaică, intenţia vădită fiind translarea în epocă şi îndemnul la eliberare (de ce, de cine?...) pe plan local. Sincer, mi s-a părut o "lipire" forţată.

Cât priveşte latura strict muzicală şi interpretativă, soliştii au evoluat corect, s-au străduit şi chiar au reuşit să contureze personajele aşa cum le-a gândit regizorul, rezolvând şi complicata folosire a trapelor (care au dat şi ceva emoţii… tehnice) şi a tuturor elementelor solicitante, într-o perpetuă agitaţie scenică, străduindu-se să dea relief, fiecare "după posibilităţi", dificilelor arii, duete şi ansambluri, cu glasuri mai mult sau mai puţin calitative, demn de subliniat fiind faptul că, în afara sopranei Madeleine Pascu, invitată de la Opera bucureşteană pentru rolul Abigaille, întreaga distribuţie este alcătuită din solişti clujeni. Astfel, Fulop Martin a fost… Nabucodonosor (deşi, repet, Verdi l-a notat doar Nabucco), Sorin Lupu a devenit Ismaele, Călin Cozma a "preluat" rolul Zaccaria (deşi "fluturaşul"-program îl menţionează pe craioveanul Sorin Drăniceanu, dar care s-a îmbolnăvit), Cristian Hodrea remarcându-se în Marele Sacerdot (notat ca slujindu-l pe "zeul Bel", deşi de fapt este vorba despre Baal…), deosebit de bine cântând Iulia Merca, o expresivă şi sensibilă Fenena, Florin Pop şi Daniela Mureşan-Chişbora completând o distribuţie echilibrată, fără a depăşi nivelul onestităţii. Dar corul (pregătit de Corneliu Felecan) a sunat bine, iar orchestra a convins că este foarte bună, la pupitru aflându-se Adrian Morar, sigur şi eficient, coordonând cu rigoare relaţia fosă-scenă, uşoarele dezechilibre rezolvându-se discret, sonoritatea de ansamblu având şi strălucire şi expresivitate, publicul răsplătind cu îndelungi aplauze o producţie primită de mulţi cu rezervă (nu doar referitor la montare).