În preambulul recitalului din 4 martie 2012 de la Filarmonica Naţională din Chişinău, muzicologul Cristina Paraschiv povestea despre Wolfgang Amadeus Mozart circumspect, reamintind misterul ce l-a învăluit până în prezent. La peste două sute de ani de la dispariţia compozitorului, artişti şi istorici, cercetători ai domeniului muzical, şi nu numai, perseverează tenace în descoperirea totală a fenomenului, iar jurnaliştii nu obosesc să atingă barem tangenţial subiectul în interviuri cu muzicieni de orice calibru. Experienţa interpretării rămâne însă inegalabilă şi o citire însufleţită chiar azi al opusurilor acestuia, în avantajul exclusiv al muzicii, ar putea topi o bună parte din gheţarul ce tăinuieşte codexul mozartian.

Un triaj curajos, o provocare serioasă

Selecţia pianistului Alexei Nabiulin a însumat trei Fantezii (K.397, K.396, K.475), o Sonată (K.494) şi câteva piese (părţi de sonate, suite) sub genericul De la suită la sonată. Un triaj curajos, deşteptător al curiozităţii multor spectatori: profesionişti, teoretici, amatori, diplomaţi, reprezentanţi ai Ambasadei Rusiei, echipaţi cu flori şi cuvântări preliminare. Dar mai întâi de toate o provocare serioasă pentru pianist, menită să-l descopere mai abitir ca un cunoscător priceput al genurilor de fantezie şi sonată, apoi al stilului de interpretare al lui Mozart.

Mozart rămane o enigmă ermetică pentru acest pianist

Pentru prima dată, particularitatea improvizatorică, atributul contrastant, însuşi Mozart mi-au apărut în ipostaza unei filozofii defavorbile şi o întrebare mă cerceta sâcâitor cu fiecare cadenţă «Ce ar fi spus Mozart despre această "descifrare"?» Înclin să cred că ar fi reacţionat în loc de a răspunde. Oricât de lăudat şi elogiat ar fi acest Nabiulin la cantitatea de cronici, teoretizări, înregistrări al diverselor Fantezii, la numărul de documente, scrisori, cercetări cu privire la Mozart, primordial se impunea o tratare onestă a creaţiilor din acea epocă.

Fantezia, cu toate acestea, ca dispoziţie sau stare, energia, vitalitatea, umorul frustrau definitiv recitalul Nabiulin. Cu două seri mai devreme îl ascultasem în acelaşi auditoriu cu Concertul nr. 3 de Prokofiev. Atunci îl învinuisem pe dirijorul Secikin pentru citirea aridă al celui mai cântat dintre concertele pentru pian; pentru lipsa fanteziei, ironiei, sarcasmului, absenţa oricărei forţe, în sfârşit marasm din partitură. Acum însă nu aveam pe cine acuza şi mai ales, justifica.

În încheiere nu mi-a rămas decât să mă conformez ideii că pentru acest pianist Mozart rămane o enigmă ermetică.

Publicul consumat părăsea banal sala şi o singură frază familiară spaţiului mioritic umplea surd incinta Filarmonicii: "Ce-am meritat, aceea am primit."