În oraşul german Dresda se află una dintre cele mai frumoase săli de operă din lume. Cu o istorie marcată des de momente dramatice, Semperoper a rezistat în timp tuturor încercărilor, a renăscut mereu din propria cenuşă şi şi-a câştigat ferm rangul de teatru liric european modern şi ambiţios.

File de istorie

Construcţia edificiului conceput de Gottfried Semper şi situat pe malul Elbei a început în anul 1838 şi a durat până în 1841. În anul 1869 un incediu distruge practic această capodoperă de arhitectură. Reconstrucţia clădirii a fost girată de acelaşi Gottfried Semper - arhitectul multor clădiri minunate, printre ele şi Burgtheater, Kunsthistorisches Museum şi Naturhistorisches Museum din Viena - care a lucrat de astă dată împreună cu fiul său Manfred Semper. Şi această clădire a fost distrusă în bombardamentul din noaptea zilei de 13 februarie 1945. De abia la 24 iunie 1977 a putut începe cea de a treia reconstrucţie a ceea ce astăzi este unica Semperoper din Dresda. Vechile planuri au fost respectate, excepţie făcând sala de spectacol care a fost uşor modificată (arhitect Wolfgang Hänsch) pentru a putea cuprinde 1300 de locuri. Complexul a fost îmbogăţit cu încă o scenă pentru repetiţii şi o clădire spaţioasă pentru birouri. Redeschiderea teatrului a avut loc la 13 februarie 1985 cu opera Der Freischütz de Carl Maria von Weber.

Semperoper astăzi

Interiorul clădirii este somptuos, toate foaierele, tavanele şi scările sunt bogat ornamentate cu picturi şi sculpturi aurite. Acustica este perfectă indiferent de locul în care te afli.

Astăzi, clădirea operei Semper din Dresda poate fi admirată în toată splendoarea ei. Pe faţadă se află şase sculpturi: Goethe şi Schiller la intrare, Shakespeare şi Sofocle pe latura din stanga şi Molière şi Euripide pe latura din dreapta. Sus, pe acoperiş, deasupra portalului principal, o impresionantă sculptură în bronz îi reprezintă pe Dionisos şi pe Ariadna într-un car tras de patru pantere nervoase (Johannes Schilling).

În clipa în care păşeşte în sală, oaspetele este puternic impresionat de cortina imensă şi bogat pictată: sus şi jos ghirlande de fructe şi flori; portretele a şase poeţi - Sofocle, Shakespeare, Molière, Lessing, Schiller, Goethe (partea de sus) şi şapte compozitori - Gluck, Mozart, Beethoven, Weber, Meyerbeer, Wagner, Rossini (partea de jos).

Reputaţia Operei din Dresda s-a construit temeinic în timp. Dacă ar fi să amintim doar premierele absolute ce au avut loc pe această scenă: Rienzi (1842), Olandezul zburător (1843) şi Tannhäuser (1845) de Richard Wagner sau cele mai multe dintre operele lui Richard Strauss (printre ele Arabella în 1933 cu Viorica Ursuleac în rolul titular).

Stagiunea 2012-2013 la Semperoper din Dresda

Semperoper a fost întotdeauna o destinaţie căutată de melomani. Repertoriul bogat este gândit în aşa fel încât să satisfacă toate gusturile. În stagiunea 2012-2013 vor putea fi ascultate şi văzute aici, printre multe altele Alcina, Olandezul zburător, Lohengrin, Cavalerul rozelor, Don Carlo, Traviata, Flautul fermecat, Don Giovanni, Fidelio, Liliacul, Boema, Manon Lescaut, Tosca, Elixirul dragostei…dar şi un bogat repertoriu de balet clasic şi contemporan.

Baiadera de Ludwig Minkus la Semperoper

Am fost în această toamnă invitată la Semperoper din Dresda pentru două spectacole. Baletul Baiadera cu muzica lui Ludwig Minkus face parte din repertoriul clasic standard, iar prezenţa lui pe afişele unui teatru muzical este aproape obligatorie. Partitura oferă tuturor interpreţilor - solişti şi ansamblu corp balet - satisfacţia de a-şi demonstra calităţile, iar publicul nu poate fi decât încântat de opulenţa debordantă a decorurilor şi costumelor - acţiunea se petrece în India. Coregrafia lui Aaron S. Watkin trimite declarat la modelul lui Marius Petipa, iar în rolurile principale Elena Vostrotina şi Dmitry Semionov (prim solist al Staatsballet Berlin) combină frumos învăţăturile şcolii de balet din St.Petersburg cu experienţa unei îndelungate colaborări. Sub bagheta experimentată a dirijorului David Coleman - mulţi ani director muzical al Companiei Rudolf Nureyev cu care a realizat cele mai importante premiere la festivalul Nureyev din Londra şi a înregistrat muzica pentru mai multe filme dedicate marelui coregraf - instrumentiştii Capelei de Stat din Dresda au colorat şi au încărcat emoţional partitura muzicală urmărind şi susţinând atent şi eficient balerinii.

Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti la Semperoper

Cel de al doilea spectacol pe care l-am urmărit pe scena de la Semperoper din Dresda a fost Elixirul dragostei de Donizetti. Michael Schulz are la baza formaţiei sale artistice studii de regie de teatru. În timp însă, colaborările sale cu teatrul liric au devenit strânse şi diverse, de la director la regizor. Conform modei şi modélelor oferite de marea majoritate a scenelor lirice ale lumii, şi Semperoper din Dresda reinterpretează, reintegrează în spaţii, modernizează/actualizează partiturile clasice. Este şi cazul ultimei premiere din sezonul trecut, Elixirul dragostei de Donizetti.

Convinşi că muzica supravieţuieşte oricum, regizorii, printre care se numără şi Michael Schulz, consideră că sarcina lor principală este imaginarea unui decor cât mai surprinzător şi amplasarea acţiunii într-un context cât mai familiar contemporanilor. Scena pregătită pentru toate cele trei acte ale operei reproduce o încăpere tristă, cu ferestrele mari acoperite de scânduri, cu intrarea zidită şi cu tavanul gata să se prăbuşească. În această încăpere, în semiobscuritate, perechile stau în poziţii dezabuzate la mese sau se clatină periculos în ritmul unui dans greu perceput prin aburii alcoolului.

Singurul petic de lumină cade pe câteva saltele stivuite unele peste altele şi pe Adina care citeşte. Nemorino este o apariţie stranie, total dezorientată, un tânăr îmbrăcat într-un trenci splălăcit şi care răsuceşte mereu şi inutil în mâini o sacoşă de pânză tip super market în care se află câteva bucăţi de ciocolată, simbol al dulcelui concentrat care (se spune) alină depresia.

Belcore este o apariţie comică mult îngroşată şi prin ideea regizorală de a-l multiplica cu... opt. În permanenţă, în spatele cântăreţului se află opt mimi care îi reproduc fidel fiecare mişcare - de la ridicatul discret al unei sprâncene la fanfaronada agitată a celui care poartă uniformă şi grad. Intrarea lui Dulcamara m-a trimis instantaneu cu gândul la apariţia (caricaturizată, desigur) a Olandezului zburător - în scenă pătrunde majestuos prora imensă a unui vapor din burta căreia apare... Dulcamara. Umorul căutat şi cel mai adesea lipsit de subtilitate provoacă uneori zâmbete - atunci când într-un minuscul cort soldăţesc dispar toţi cei opt falşi Belcore, urmaţi de Belcore cel autentic şi chiar şi de Gianetta sau de Adina (procesul este reversibil) sau când la nunta Adinei, Nemorino apare înbrăcat într-o grotescă rochie colorată.

Interesantă aducerea pe scenă, la etaje superioare, a unor instrumentişti din orchestră, suflători cu precădere, care îşi interpretează "la vedere" partiturile. Şi tot "la vedere" este şi pianul plasat în stânga scenei la care, pe rând , un bătrân corepetitor ramolit şi o tânără discipolă acompaniază recitativele. Bătranul are chiar şi joc de scenă - se străduieşte pe tot parcursul spectacolului să dea telefoane de la un demodat aparat cu fise şi, din când în când, se deplasează până în mijlocul scenei ducând legat cu aţă un balon alb umplut cu gaz. După ce îi dă drumul, se întoarce cu paşi nesiguri la locul lui în timp ce publicul se amuză atunci când resturile balonului cad ostentativ, dovezi ale unui gest fără rost. Asta până când Nemorino şi Adela îşi recunosc şi îşi împărtăşesc dragostea, atunci, balonul de astă dată roşu, zboară în înalturi fără să lase nimic în urma lui. Şi tot atunci ferestrele sunt eliberate de scânduri, zidul din faţa uşii dispare, iar perechile împleticite la început fac frumoase demonstraţii de virtuozitate în dansuri standard.

Să nu uităm mişcările de trupe ale corului (dirijori Pablo Assante, Christoph Bauer) care, îmbrăcat în costume pestriţe într-um puzzle de stiluri umple scena agitându-se într-o participare ostentativă la acţiune.

Un spectacol - cu bune şi rele

Nu pot spune că această montare a operei lui Donizetti la Dresda mi-a plăcut. Dar nu pot spune nici categoric că nu mi-a plăcut. A fost o interesantă versiune de teatru muzical care poate fi îndelung comentată pro şi contra. Situaţie ideală!

Cât priveşte partea muzicală, chiar dacă, la început, spectacolul a demarat destul de timid, curând cântăreţii s-au încălzit şi ne-au oferit o frumoasă demonstraţie de bel canto. Dirijorul Pier Giorgio Morandi a fost 10 ani oboist în orchestra operei milaneze La Scala şi, după studii de dirijat cu Leonard Bernstein şi Seiji Ozawa, a devenit un dirijor de repertoriu italian căutat şi unanim apreciat. Sub bagheta sa, Capela de Stat din Dresda a sunat impecabil.

Carolina Ullrich (Adina) vine din Chile, s-a format în ţara natală, apoi în Europa şi în Statele Unite ale Americii şi numeroase premii internaţionale i-au apreciat frumuseţea vocii, agilitatea tehnică dar, cel mai mult (cred eu) încărcătura emotiv-expresivă cu care dă viaţă personajelor.

Tenorul italian Giorgio Berrugi a fost şi el, la început clarinetist solist într-o orchestră simfonică din Roma. Cântă doar din 2007 şi a debutat direct cu Rodolfo din Boema lui Puccini. Şi-a îmbogăţit repertoriul cu repeziciunea cu care a devenit cunoscut şi apreciat şi din stagiunea 2010-2011 este membru al ansamblului Semper Oper interpretând roluri ca Don José, Rodolfo, Mario Cavaradossi, Don Ottavio şi Nemorino. Chiar daca celebra arie Una furtiva lagrima i-a creat câteva probleme, în general, Giorgio Berrugi a cântat cu adevărat frumos o partitură generoasă pentru vocea de tenor.

În Belcore, baritonul german Christoph Pohl îşi joacă şi îşi cântă rolul puternic marcat de conturul de caricatură prezent şi la compozitor şi la regizor. Cel mai simpatic personaj rămâne Dulcamara, partitura cu care Marco Vinco şi-a făcut debutul în aprilie 2012 pe scena din Dresda şi în care cântăreţul actor este plăcut, elegant, convingător şi cuceritor. Distribuţia spectacolului se completează Emily Duncan- Brown, o Gianetta cu voce frumoasă, dar cu un joc de scenă uşor exagerat.