Dacă mai aveam dubii că vederea suprasolicitată poate inhiba auzul până la anulare, după cea mai recentă călătorie la Bayreuth, acestea s-au spulberat. Am revăzut două spectacole despre care am scris în 2009 cuvinte nu foarte elogioase. Furată de scena aproape tot timpul şocantă, nu am reuşit atunci să mai ascult şi muzica. Este vorba de Tristan şi Isolda în regia lui Christoph Marthaler şi de Parsifal-ul devenit astăzi celebru imaginat de regizorul norvegian Stefan Herheim. Ştiind la ce să mă aştept, am reuşit acum să percept în Tristan dirijat de acelaşi Peter Schneider - pe care în 2009 nu l-am apreciat corect - splendoarea muzicii lui Richard Wagner redată cu întreaga ei încărcătură emotivă, senzualitate şi strălucire, oscilând între discreţie şi opulenţă, între disperare şi exaltare.

Dirijorul austriac Peter Schneider are 73 de ani şi, cu intermitenţe, este implicat în Festivalul WAGNER de la Bayreuth din 1981 - a dirijat aici peste 30 de spectacole cu Olandezul, Tetralogia, Lohengrin şi acum Tristan şi Isolda. Experienţa şi înţelepciunea vârstei îl ajută pe artist să caute, să găsească şi să dezvăluie cele mai profunde semnificaţii ale partiturii lui Richard Wagner cu înţelegere şi eleganţă deosebite considerând că muzica, în şi prin ea însăşi, conţine şi spune totul. Regizorul elveţian Christoph Marthaler are 61 de ani. A studiat muzica la Zürich şi la Paris, dar apoi a activat ca regizor de teatru. Semnează prima sa regie de operă în 1994 - Pelléas et Mélisande la Opera din Frankfurt. În anii ce vor urma, printre numeroase spectacole de teatru, Christoph Marthaler îşi găseşte timp şi pentru câteva titluri de operă până în 2005, când este invitat să realizeze o versiune scenică nouă pentru Tristan şi Isolda.

Îmi menţin afirmaţiile făcute în cronica din 2009 că regia şi decorurile (Anna Viebrock), în ternul şi chiar urâtul lor, nu ajută prea mult spectacolul: primul act se petrece într-o anostă cabină de vapor; actul II are loc într-o inpersonală sală de aşteptare în care cei doi îndrăgostiţi, stând incomod pe o băncuţă dau glas iubirii lor mistuitoare.

În regia semnată Christoph Marthaler ultimul act al operei Tristan şi Isolda, Bayreuth 2012 se desfăşoară într-un oribil salon de spital tip buncăr, unde Isolda îşi cântă minunata şi sfâşietoarea moarte întinsă pe un pat de metal din care trupul lui Tristan tocmai s-a prăbuşit zăcând, fără viaţă, pe podea. Ceea ce corectez însă cu deosebită bucurie şi plăcere este opinia despre interpretarea cântăreţei suedeze Iréne Theorin, o wagneriană adevărată a zilelor noastre care are în repertoriu şi rolurile Brünnhilde Eva, Sieglinde şi Senta. În cei trei ani care au trecut, Isolda Irénei Theorin a crescut şi s-a iîmplinit, câtăreaţa s-a obişnuit probabil cu viziunea regizorului - şi eu la fel - şi s-a concentrat pe interpretarea muzicală devenind poate cea mai bună Isolda a momentului. I-au stat alături tenorul canadian Robert Dean Smith - un expresiv şi rafinat Tristan, Kwangchul Youn - Regele Marke, Jukka Rasilainen - Kurvenal, Michelle Breedt - Brangäne.