Prezenţa lui Nikolai Demindenko pe scena Studioului de Concerte "Mihail Jora" de vineri, 28 ianuarie 2011, a fost una aşteptată - a demonstrat-o publicul numeros care a ocupat toate locurile, dar şi treptele sălii. Majoritatea îl ştia deja pe Demidenko, fie datorită înregistrărilor, fie din apariţiile sale anterioare ca solist, muzicianul nefiind la prima vizită în România.

Nikolai Demidenko reprezintă un nume care vorbeşte cumva de la sine despre calitate şi excelenţă, aşa că cei care au venit vineri seară să-l asculte au asimilat cu emoţie fiecare sunet al celebrului interpret. Sigur că, vorbind despre o interpretare filtrată prin sute de sensibilităţi personale, la final, opiniile au fost împărţite. Pentru unii a fost extraordinar, magic, pentru alţii impresia nu a fost superlativă. S-a vorbit despre unele neconcordanţe între solist şi orchestră, de sonoritatea prea rece a pianului sau despre pasajele neglijente din punct de vedere tehnic de la începutul părţii a treia a Concertului nr. 2 de Serghei Rahmaninov.

Dincolo de aceste opinii pro şi contra, un lucru este sigur: Demidenko are acea capacitate rară de a comunica cu cei din sală, de a le atinge sufletele. Viziunea sa asupra partiturii este una profundă, închegată, o privire în adâncimea actului muzical pe care îl reflectă, prin retina artistică, în afara sa. Nu este uşor să interpretezi Concertul nr. 2 de Serghei Rahmaninov după atâtea versiuni celebre, să încerci să aduci ceva nou, personal. Vineri seară, Demidenko a preferat o abordare romantică mai temperată, mai apropiată de esenţa spiritului rus, care în sine este şi sobră, nu numai patetică. Dincolo de efuziunea lirică, dincolo de strălucirea aparentă stă mereu ascunsă latura reflexivă, amară sau anxioasă. Este ceea ce am simţit şi în Simfonia a VIII-a de Dmitri Şostakovici, redată în partea a doua a serii de Orchestra Naţională Radio condusă de Cristian Mandeal, un opus dificil atât din punct de vedere muzical, cât şi ca paletă expresivă.

Spre satisfacţia tuturor celor din sală, muzicienii de pe scenă conduşi de Cristian Mandeal - aflat în mare formă - au răspuns pozitiv provocării şi au oferit o variantă deloc de neglijat, o variantă care a avut de toate, sensibilitate, incisivitate, ferocitate şi aplomb. A fost un concert bun, cu un nivel valoric pe care ni l-am dori mereu, iar cele trei bisuri oferite de Nikolai Demidenko (două pagini de Chopin şi una de Scarlatti) cu siguranţă că nu vor fi uitate prea curând; vor rămâne în noi cu încărcătura miraculoasă a ultimei note care odată apăsate lasă în urma sa o tăcere impregnată de muzică.