În plin festival, ajuns la ediţia IX, Opera din Braşov a marcat un punct de reper în existenţa teatrului şi a slujitorilor săi, aflat sub semnul debutului şi al începutului din varii motive şi în varii moduri. Directorul ad-interim Cecilia Doiciu şi secretarul muzical Ovidiu Mezei, cu un entuziasm şi o determinare… contagioasă, au dorit ca, după foarte mulţi ani, să readucă în repertoriu o operetă, regizată de un nume nou pe afişul teatrului, iar rolurile să fie interpretate de solişti care fie reapăreau pe scenă (din nou după foarte mulţi ani) în roluri importante sau care abordau pentru prima oară acest gen atât de special.

O adevărată provocare…

… şi pentru ansamblu şi pentru public, mai ales că s-a montat Liliacul de J. Strauss, în viziunea regizorală a cunoscutei Alice Barb, având o îndelungată experienţă în teatrul de proză, cu numeroase conexiuni în lumea muzicii, atacând însă abia acum un spectacol liric integral. Situaţia a fost de aşa natură încât producţia s-a ridicat într-un timp extrem de scurt, lucrându-se cu două distribuţii (existând chiar şi o a treia…), în care, de asemenea, cei mai mulţi solişti erau, într-un fel sau altul, debutanţi.

Singura care a reluat, în seara premierei, un personaj care, cu ani în urmă, îi adusese reale satisfacţii artistice şi pe scena bucureşteană, a fost soprana Lăcrămioara Schuller, având şi umorul şi dezinvoltura şi ştiinţa de a spune textul vorbit, cunoscând din interior maniera de a evolua în acest gen atât de pretenţios, realizând astfel o Adela plină de viaţă şi de vervă, cu un joc de veritabilă subretă.

O altă soprană - Mirela Zafiri - care, anterior, susţinuse acelaşi rol, a apărut de această dată în Rosalinda, tipul de glas lirico-lejer al celor două interprete fiind foarte asemănător, deşi cred că era preferabil un anume contrast, mai ales că şi atitudinea lor scenică a avut multe în comun; cochetă, răsfăţată, uneori uşor preţioasă în rostirea textului, dorind totodată să-şi etaleze supra-acutul, a fost, cu siguranţă, mai altfel decât ceea ce ne imaginăm de obicei despre vieneza mic-burgheză.

Pe de altă parte, mezzosoprana Cristina Roşu a rezolvat agreabil travestiul Prinţului Orlowsky, purtând bine fracul roşu, având atitudinea cerută pentru tânărul elegant, dar poate mai puţin blazat faţă de cum se declară el însuşi. Baritonul Adrian Mărcan a debutat în Falke, aducând şi glasul său calitativ şi aplombul, supleţea mişcării şi charisma necesară personajului. Basul Dan Popescu a creat un Frank bonom, cu glas profund şi prezenţă sobru-amuzantă, în timp ce tenorul Liviu Iftene a profitat de ocazie să ofere un întreg recital (după părerea mea în exces) cu decupaje din celebre arii din opere atât în primul, cât şi în ultimul act, etalându-şi vocea şi în special acutul, "tenorului Alfred" fiindu-i rezervat şi un joc de scenă amplificat (intrând pe fereastră, ascunzându-se în dulap, scoţând din valiză… papucii de casă, studiind partituri în "celula" ca o colivie etc.). Mugurel Oancea a susţinut cu acurateţe rolul Notarului Blind, Marcel Zănescu fiind un aspru Ivan, Cristina Rotundu o simpatică Ida, iar Cristian Fieraru un (destul de) nereuşit Frosch.

Remarcabil este faptul că astfel (aproape) întreaga distribuţie a fost alcătuită din soliştii teatrului (ca şi în seara următoare, de altfel), singur tenorul Cosmin Marcovici sosind de la Iaşi pentru a debuta, la rândul său, într-o operetă, dar sigur şi dezinvolt în dificilul Eisenstein, schimbând deci "registrul" personajelor dramatice cu cel în care a dansat şi a jucat convingător. Iar invitata specială la "balul Prinţului Orlowsky", soprana Daniela Vlădescu, a trăit emoţia revenirii pe scena unde şi-a început cariera, anunţată, de altfel, ca apărând la Opera din Braşov după 20 de ani în care a evoluat prin multe teatre, alegând pentru acel moment cu mare încărcătură sentimentală, nostalgicul Cântec indian din Rose-Marie; îmbrăcată într-un sari albastru, purtată de scena turnantă ca într-o călătorie, părea desprinsă de pe cerul înstelat din fundal (idee foarte inspirată, mai ales în… noaptea de Revelion, dar aş fi preferat ca pe durata ariei, stelele să rămână albastre, nu roz…).

Spectacol cu enorm impact la public

Vorbind despre asemenea aspecte, decorurile sunt funcţionale şi aerate, cu elemente simpatice şi de efect, iar costumele în general frumoase, de bun gust, deşi nu am înţeles de ce eleganţa şi cromatica pastelată din actul II nu se păstrează şi în rochiile purtate de Adela (roşu-coraille) şi Ida (verde-fosforescent), nici chiar rochia "de la bunica" în care este îmbrăcată Rosalinda ca "prinţesă maghiară" nefiind foarte inspirată.

Regia s-a dorit mai aproape de teatrul de proză, dar rezultatul este totuşi pe coordonate clasice, beneficiind de interpreţi tineri şi prezentabili, cu o dicţie bună în special în textul vorbit, maleabili şi entuziaşti; sincer, nu am prea înţeles de ce Eisenstein şi Falke, după ce beau din sticla de votcă, dau din picioare identic (şi cu repetiţie…), în loc să mimeze sufocarea din cauza "tăriei", aşa cum nu ştiu de ce balerinele-"şoricei" s-au rezumat la mişcări corecte şi fără antren, în timp ce balerinii au avut gesturi expresive, de mare efect (coregrafia Dorin Coşeriu).

Corul (pregătit de Mircea Oros) a sunat bine, orchestra s-a străduit şi în parte a reuşit să fie "la înălţime", dar dirijorul Traian Ichim a impus un tempo deloc corespunzător celui solicitat de solişti, ceea ce a generat numeroase decalaje, care desigur se pot remedia în viitoarele reprezentaţii, ca şi micile bâlbe sau replicile uitate şi stagnările, astfel încât spectacolul să capete un plus de fluenţă şi strălucire. Pentru că, privit în ansamblu, este omogen, pus la punct, plin de viaţă şi mai ales cu un enorm impact la publicul care a făcut ca sala să devină (la propriu) neîncăpătoare, biletele fiind vândute deja şi pentru următoarele date în care este programată opereta straussiană. Bucuria şi entuziasmul cu care spectatorii au aplaudat şi ovaţionat minute în şir au răsplătit din plin efortul cu totul deosebit al realizatorilor de a oferi îndrăgita lucrare într-un veşmânt nou şi o interpretare pe măsură, semn că şi artiştii şi melomanii aveau nevoie şi aşteptau de (prea) multă vreme să se regăsească sau să descopere o astfel de partitură. Iar brazii împodobiţi amplasaţi pe laterala scenei s-au potrivit de minune cu derularea acţiunii care se petrece în seara şi noaptea de Anul Nou - semn al înnoirii, al schimbărilor fundamentale care, după foarte mulţi ani, se petrec la Opera din Braşov.