Tradiţionala operă în care soliştii fac ceea ce cântă şi cântă ceea ce fac, acţiunea este dirijată de text, muzica este portretul psihologic al interpreţilor şi se dezvoltă pe numere ca la Verdi sau continuu ca la Puccini, a fost extraordinar de frumos contestată în Satyagraha lui Philip Glass.

Contestarea tradiţionalului

Aşa cum am văzut sâmbătă, 19 noiembrie 2011, urmărind la The Light Cinema transmisiunea directă de la Opera Metropolitan din New York, în Satyagraha există patru planuri simultane, nici unul completându-l pe altul. Textul, fragmente din Baghavad Gita, nu reflectă acţiunea de pe scenă care îl are în centru pe Mahatma Ghandi. Naraţiunea este jucată de personaje, povestită de mişcările şi expresiile lor faciale. Suspendat într-o fereastră din peretele care delimitează scena, un alt personaj, rol mut, fără nici o legătură cu acţiunea de pe scenă şi nici cu textul, îşi joacă momentul definitoriu al vieţii. În fine, sinopsisul operei relatează pe larg ce se întâmplă în fiecare act, fapte aflate la aceeaşi mare distanţă de text şi doar cu vagi legături cu acţiunea.

Satyagraha de Philip Glass se cântă în sanscrită, fără supratitrare. Aşa a vrut compozitorul, pentru că textul din Baghavad Gita trebuie auzit, nu citit, şi pentru a concentra atenţia nu asupra cuvintelor, ci a muzicii. Pentru ca totuşi să înţelegem ce ni se comunică, textul este proiectat pe fundal, în engleză, la finalul sau la începutul fiecărei scene.

Muzica lui Philip Glass este minimalistă: câteva motive care se repetă minute în şir, însoţite de un joc scenic au ralenti. Ai deci nevoie de un designer care să suplinească lipsa de mişcare din muzică, aşa că au fost decoruri foarte frumoase chiar dacă sobre, costume uneori în tonuri de pământ, alteori viu colorate, uriaşe păpuşi din hârtie, înfăţişând oameni groteşti, animale şi zei indieni, manevrate de actori pe catalige.

Minunaţi

Dar pentru a da viaţă unei asemenea muzici ai nevoie mai ales de solişti minunaţi; acest singur cuvânt îi califică perfect pe soprana Rachelle Durkin, baritonul Kim Josephson, basul Alfred Walker, care l-au încadrat pe tenorul Richard Croft, un cântăreţ cu glas foarte frumos, cald, melodios, uman prin excelenţă şi un actor foarte bun, care l-a întruchipat pe Ghandi.