După mulţi ani, basul George Crăsnaru a reapărut pe scena Operei Naţionale Bucureşti, interpretând rolul Tiresias din spectacolul cu Oedip ce a deschis stagiunea, pentru ca doar câteva zile mai târziu să susţină un recital - de această dată în foaier, în cadrul Studioului experimental -, prin care a marcat patru decenii de la debutul în acel teatru unde s-a afirmat într-o carieră unanim apreciată, aniversat totodată la împlinirea vârstei de 70 de ani. Colaborând cu pianista Vasilica Stoiciu-Frunză (care, la rândul său, a "punctat" 25 de ani de activitate muzicală intensă şi diversă), oaspetele a dorit să ofere, în prima parte, lieduri de Enescu, Schubert, Schumann, Ravel, Ibert, Ceaikovski şi, bineînţeles, Balada puricelui de Musorgski, convingând încă o dată că este un adevărat interpret al genului, care ştie cum să confere expresie cuvântului, să-şi adapteze discursul fiecărui stil, fiecărui compozitor în parte, talentul de actor reliefându-se în maniera de a sublinia sensuri şi accente de efect.

Elevii domnului profesor

Glasul său generos, cald şi amplu, pare să nu-şi fi pierdut nimic din calitate cu trecerea anilor, pus în valoare şi în ariile din operele Don Giovanni de Mozart şi Don Carlo de Verdi, în partea a doua a programului prezentându-se şi în ipostază de pedagog prin invitarea unor solişti cu care lucrează de o vreme, fie în Germania, unde s-a stabilit din 1980, fie în ţară, la cursurile de măiestrie pe care le susţine periodic. Tocmai de aceea, a cântat alături de Victoria Goia duetul din Don Giovanni, soprana abordând apoi o arie din Viva la Mamma de Donizetti, în care vocea sa frumoasă (pe care o remarcasem încă din anii de studiu la UNMB), bine condusă, a cucerit prin sonoritate şi expresie, dar a surprins prin stridenţa unor acute, solista revenind în faţa publicului şi în compania baritonului Ioan Ardelean pentru duetul din actul II al operei Traviata de Verdi; a fost, de fapt, o întreagă scenă, incluzând şi aria lui Germont, pe care fostul solist al Operei din Constanţa a parcurs-o cu aplomb, materialul său vocal etalându-şi valoarea doar în registrul mediu, pentru că în acut deficienţele sunt (parcă tot mai) grave, aşa cum s-a vădit şi în aria din Bal mascat de (acelaşi) Verdi. O noutate a fost însă apariţia sopranei Florina Mariş-Hinsu, beneficiind de un glas spinto-dramatic bogat şi amplu, dar foarte strident în acut şi de un manierism greu de explicat, mai ales că, timp de câteva luni (ianuarie-mai 2002) a fost angajată la Staatsoper Viena, unde chiar dacă a susţinut roluri episodice sau de plan secund, ar fi avut ocazia să observe cum evoluează partenerii săi de scenă; de această dată a optat pentru aria din Tannhauser de Wagner şi duetul din actul IV al operei verdiene Trubadurul în compania soţului său, baritonul Florin Mariş-Hinsu, doar cu bune intenţii.

Un Oedip aşa cum ar trebui să fie cântat…

Şi totuşi, în dialogul lejer purtat cu prof.univ.dr. Grigore Constantinescu, basul-profesor George Crăsnaru şi-a arătat într-un mod foarte direct nemulţumirea pentru faptul că asemenea voci nu sunt promovate în teatrele noastre - să nu le fi observat oare serioasele deficienţe? Greu de crezut, mai ales că domnia-sa ştie ce înseamnă o tehnică bună şi o interpretare "adevărată", el însuşi fiind un artist în cel mai pur sens al cuvântului, ceea ce a demonstrat din plin şi în finalul recitalului, propunând monologul lui Oedip din opera enesciană, realmente impresionant prin dramatism, paletă coloristică şi stil; m-am bucurat să ascult, în sfârşit, un Oedip aşa cum ar trebui să fie cântat pentru a reda intensitatea trăirilor imaginate de compozitor, dar am regretat, încă o dată, faptul că, în anii '80, nu a abordat rolul integral, prezentând doar în concerte (şi în străinătate) câteva fragmente din partitură.

Deficienţe de organizare

Un public destul de restrâns a aplaudat îndelung reîntâlnirea cu unul dintre cei mai apreciaţi solişti ai Operei bucureştene din trecutele decenii, admirând totodată disponibilitatea pianistei Vasilica Stoiciu-Frunză de a trece rapid de la un stil la altul, de la un gen la altul, experienţa şi seriozitatea sa reliefându-se şi în discreţia cu care a nuanţat acompaniamentul miniaturilor vocale şi în susţinerea paginilor din opere, demers destul de dificil în special în cele gândite cu o anvergură dramatică aparte. S-a dovedit însă un partener real şi pentru basul care, cu 40 de ani în urmă, debuta la Operă şi pentru cei pe care acesta i-a prezentat ca fiind elevii săi. Evenimentul a fost marcat şi prin Diploma de onoare oferită de regizorul Anda Tăbăcaru-Hogea, directorul SEOB, din partea conducerii ONB, în semn de preţuire pentru întreaga carieră a basului George Crăsnaru, la fel de zâmbitor şi jovial ca întotdeauna.

Păcat că recitalul s-a desfăşurat simultan cu un spectacol de balet care avea loc pe scenă, aşa încât, chiar dacă ora de începere a fost decalată, rumoarea din pauză (inclusiv ţipetele unor copii probabil fericiţi că pot imita dansul graţios al balerinilor) s-a suprapus extrem de neplăcut pe sonurile elevate din recital, maestrul întrerupându-şi de altfel, pentru câteva momente, demersul interpretativ, în speranţa că "zgomotul de fond" va înceta. Nu cred că asemenea programări simultane, în spaţii deschise (chiar dacă foaierul respectiv a fost cumva închis cu "termopane") se regăsesc într-un alt teatru din lume…