Luna octombrie 2011 a marcat, la Teatrul Liric din Craiova, o nouă ediţie a Festivalului "Elena Teodorini", propunând câteva repere deosebit de interesante şi diverse, printre care şi două noi producţii cu mare impact la public - musicalul Micuţa Dorothy şi, în final, opera Boema -, ambele revenind pe afiş după o îndelungată absenţă.

Un sfârşit e un început… de poveste

Am urmărit, în 20 octombrie, şi noua montare a creaţiei pucciniene, de această dată în regia semnată de Arabela Tănase şi scenografia realizată de Răsvan Drăgănescu pe coordonate tradiţionale, aducând însă şi un element inedit, în sine foarte inspirat - o "carte" imensă în planul îndepărtat al scenei, răsfoind filele de la un act la altul -, dar care, surprinzător, în loc să se închidă pe ultimele acorduri cu pagina finală, sugerând sfârşitul poveştii sau poate chiar al eroinei (Mimi), revine la coperta de început, ca şi cum s-ar relua firul acţiunii din punctul iniţial. Pe de altă parte, desenul în spiritul epocii, cu clădiri, străzi sau chiar fanfara militară, se pierde şi dublează cumva imaginile pictate pe fundal, de asemenea cu case şi furnicarul străzii, înnecându-se astfel, în loc să fie proiectată acea "carte" pe un fond închis, care ar reliefa pregnant şi semnificaţia ei şi schiţele respective. Iar printre costumele de secol XIX, bine concepute, se strecoară un pulover cam actual, purtat de Marcello (actul III) sau un tricou roşu cu "poze" nedefinite, dar oricum modern, în care este îmbrăcat Rodolfo în actul IV, contrastând flagrant cu atmosfera tragică, mai ales când stă la căpătâiul iubitei care se stinge.

Cât priveşte regia, urmează cursul clasic, dar personajele sunt destul de convenţionale şi lipsite de verva, umorul şi explozia de tinereţe a studenţilor din Cartierul Latin, până şi Musetta fiind foarte ponderată, departe de cocheta plină de viaţă gândită de Murger şi Puccini, tocmai ca pandant al delicatei Mimi. De aceea, nici cele două roluri de compoziţie - Benoit (Toni Zaharia) şi Alcindoro (Gabriel Marciu) - nu stârnesc hazul, rămânând destul de "cuminţi", iar scenele din mansardă nu sunt amuzante, ci doar corecte.

O certă reuşită a teatrului

Sub aspect muzical, trecând peste micile improvizaţii de moment sau modificări ritmice în discursul unor solişti, am aplaudat o distribuţie omogenă şi echilibrată, cu glasuri în general frumoase şi ample, conduse cu siguranţă de interpreţi experimentaţi. Tenorul Stelian Negoescu a abordat rolul Rodolfo de-a lungul anilor pe multe scene din ţară, asemeni basului Sorin Drăniceanu în Colline. Soprana Magda Gruia-Negoescu a susţinut rolul Mimi, iar Diana Ţugui şi-a pus din nou în valoare calităţile vocal-expresive remarcate de fiecare dată, având toate datele să devină o ideală Musetta în măsura în care şi jocul său va avea spontaneitate, strălucire şi dezinvoltură, deci dacă propria sa structură se va regăsi în simpatica eroină. Un bariton cu certe perspective este Ioan Cherata, conturând un Marcello credibil, o reală surpriză fiind însă clujeanul Bogdan Taloş, excelent bas-bariton distribuit în Schaunard, dar care merită să fie solicitat şi în partituri de anvergură în care, cu siguranţă, se va impune deopotrivă în plan vocal şi scenic. Corul (pregătit de Lelia Candoi) a sunat bine, iar orchestra a parcurs onest scriitura solicitantă, la pupitru aflându-se Alexandru Iosub, reluând astfel o lucrare pe care, de-a lungul vremii, a dirijat-o adesea.

Detaliile asupra cărora am avut eventuale rezerve se pot remedia uşor, noua producţie fiind o certă reuşită a teatrului, deloc întâmplător programată de directorul George Florin Zamfir pentru a încheia festivalul, el însuşi pregătindu-se să preia bagheta, în debut, la următorul spectacol (23 octombrie), colaborând cu o echipă aproape în totalitate diferită de cea prezentată în seara premierei, fapt demn de remarcat şi apreciat, mai ales ţinând seama că majoritatea soliştilor sunt din teatrul care astfel demonstrează că are capacitatea de a realiza o montare cu "forţe locale", ceea ce la ora actuală constituie o performanţă.

Un festival de ţinută

Programul de sală, elegant şi atractiv, realizat de Antoniu Zamfir, probabil în grafica semnată de scenograf, cuprinde texte referitoare la operă ca gen (surprinzând însă formularea explicaţiei conform căreia "în sensul actual, a intrat în terminologia de specialitate dezvoltându-se gradat în decursul istoriei, răspândindu-se mult mai târziu decât apariţia şi dezvoltarea ulterioară a genului"), apoi la Puccini şi la istoria Boemei, dar şi subiectul (şi aici citim, destul de ciudat, că în actul III, "Marcello şi Musetta îşi desfăşoară obişnuitul program de dispute zilnice; o ultimă ceartă se sfârşeşte cu o despărţire definitivă. Acest tablou este redat imperial de Puccini într-un celebru cvartet care, la înalţi parametri muzicali, surprinde în mod cu totul deosebit contrastul antinomic dintre iubire - Rodolfo-Mimi) şi ură (Marcello-Musetta", deşi aceştia din urmă nu se urăsc, ci se tachinează, iar actul IV confirmă dragostea care îi uneşte…). Dar se prea poate să fi fost preluate ca atare din paginile menţionate ca bibliografie…

La Craiova, cu toate dificultăţile de ordin financiar (şi nu numai), Teatrul Liric a reuşit să ofere melomanilor (foarte numeroşi în fiecare seară) un festival de ţinută şi două premiere de real succes, care cu siguranţă vor face "serie lungă".