După ce noua producţie cu Oedip s-a prezentat în cadrul Festivalului "Enescu", Opera Naţională Bucureşti şi-a deschis stagiunea cu aceeaşi operă enesciană, în regia semnată de Anda Tăbăcaru-Hogea, scenografia Vioricăi Petrovici şi coregrafia imaginată de Răzvan Mazilu, la pupitru aflându-se Tiberiu Soare. Orchestra a sunat neaşteptat de bine, sigur şi expresiv, dirijorul dovedind încă o dată calităţi incontestabile, unanim apreciate.

Debuturi în distribuţie

În distribuţie, pe lângă soliştii binecunoscuţi (şi din versiunile precedente), s-au regăsit şi câteva debuturi - Liviu Indricău (un tenor care poate fi "o promisiune", corect în Păstor), Marius Boloş (conştiincios dar fără relief în Marele Preot), Sidonia Nica (onestă în Iocasta), Andrada Roşu (o voce generoasă, interesantă în Sfinx). În rest, i-am reascultat, în maniera obişnuită, pe Ştefan Ignat (Oedip), Ionuţ Pascu (înlocuindu-l însă în ultima clipă pe anunţatul Eugen Secobeanu în Creon), Pompei Hărăşteanu (…ca întotdeauna în Forbas), Mihnea Lamatic (Paznicul), Vicenţiu Ţăranu (Teseu), Crina Zancu (Antigona), Miruna Sturza (O tebană). Corul a sunat în general omogen şi dens (pregătit de maestrul Stelian Olariu); balerinii Bianca Stoicheciu şi Virgil Ciocoiu au debutat cu expresivitate în cuplul "aurit" (…nu am prea înţeles ce semnificaţie avea), în timp ce (probabil) Eriniile au fost sugerate de tinere cu părul roşu şi mantie neagră, "fâlfâind" până şi în jurul lui Tiresias, personaj imaculat prin însăşi esenţa lui, în care m-am bucurat să-l reascult, după mulţi ani din nou pe scena ONB, pe basul George Crăsnaru, detaşându-se pregnant prin intensitatea interpretării, prin tensiunea conferită discursului său puternic conturat, subliniind şi sensul cuvântului care astfel capătă "greutatea" cerută.

Un număr consistent de gafe regizorale

Derularea scenică mi-a trezit, şi de această dată, nedumeriri şi chiar revolte, gafele regizorale fiind prezente din abundenţă; pentru că, spre exemplu, (acelaşi) Tiresias apare cu figura înroşită de sânge (aşa cum avea să fie Oedip după ce şi-a scos ochii), deşi el este un orb clar-văzător, deci o metaforă care se pierde, anulată printr-o asemenea tratare. Apoi, la finalul tabloului, Păstorul îi dă copilul nou-născut lui Forbas, pe treptele din dreapta scenei, în timp ce din stânga intră… Oedip deja adult în tabloul următor, ceea ce pentru un spectator neavizat devine de neînţeles. În monolog, eroul spune clar că a ajuns la întretăierea a trei drumuri, dar… acestea nu există, în schimb apare dintr-o trapă un fel de sobă care scoate fum (am aflat ulterior că era… Hecate!), în spatele căreia Oedip îl ucide pe Laios, rege care vine mergând pe jos, deşi Păstorul spune că se aud roţile carului regal. Din aceeaşi trapă iese imediat Sfinxul, într-o rochie-mantie cu glugă - totul roşu-coraille (culoare obsedantă la ONB de vreo şase ani încoace…) -, cu un fel de mănuşi în mâinile care, după cum spune textul (şi legenda) trebuiau să fie… aripi înfricoşătoare.

În tabloul încoronării, apoteoza momentului este ratată, pentru că în timp ce corul (poporul) cântă "slavă, slavă", Iocasta se întinde pe spate pe un soclu, iar Oedip se apleacă peste ea şi o sărută… în piaţa publică! Probabil că gestul se dorea o sugerare a incestului dar… Trecând peste alte secvenţe mai puţin grave, în scena finală (în care fântâna este înlocuită cu un bol de sticlă) se contrazice până şi intenţia compozitorului (acuzată de misticism la premiera din 1958 şi tocmai de aceea interzisă atunci) prin care Oedip se purifică şi se pierde în veşnicie - acum însă, urcă pe acel soclu (multifuncţional), Teseu îi pune pe cap o coroană aurită (?!), iar eroul rămâne nemişcat ca o statuie… eternă. De ce?…

Într-o lumină (aproape) permanent difuză, dar cu un joc sugestiv, cu proiecţii (aproape) permanente, scenografia este cumva pe linia clasică, evocând Elada în special prin costumele sugestive, majoritatea albe, unele amintind robele antice, cu un decor unic alcătuit dintr-o platformă flancată de trepte, unde se petrec cele mai importante momente ale acţiunii, dar amplasarea spre planul îndepărtat al scenei face ca glasurile celor ce cântă stând pe acea suprafaţă să nu se mai audă, în ciuda eforturilor soliştilor; mai norocoşi sunt cei care evoluează aproape de rampă.

O reprezentaţie cuminte, fără anvergură şi dramatism

Şi tocmai datorită aspectului clasic, am fost convinsă, încă din prima clipă, că producţia va fi primită destul de bine de către specialişti (ceea ce s-a şi confirmat), dar m-a uluit faptul că niciun cronicar nu a remarcat… detaliile-gafe care nu mai ţin de subiectivism sau reavoinţă, ci de o evidenţă la îndemâna oricărui spectator care a citit măcar legenda. Privită în ansamblu, reprezentaţia nu are însă anvergură şi dramatism, deci este… "cuminte", iar soliştii destul de neimplicaţi, dar cea de a cincea versiune a operei lui Enescu pe scena bucureşteană va rămâne în repertoriu, ceea ce reprezintă un câştig pentru partitura a cărei soartă a fost cam vitregă la ONB în ultimele decenii… Şi totuşi, la deschiderea stagiunii, sala nu a fost plină, ba chiar cu (prea) multe scaune goale…