Dacă în urmă cu vreo doi ani, Studioul experimental al Operei Naţionale Bucureşti propunea, în concert, fragmente din Capuleti şi Montecchi de Bellini, acum (miercuri, 18 mai 2011 - n.r.) partitura a fost reluată, dar de această dată într-o formulă care încearcă o combinare a piesei de teatru shakespeareane Romeo şi Julieta cu paginile muzicale din opera inspirată de celebra poveste de dragoste. O idee în principiu interesantă, pe un scenariu conceput de Santuzza Dinescu, în regia semnată de Anda Tăbăcaru-Hogea şi scenografia Vioricăi Petrovici (doar un jilţ şi o sugestivă aglomerare de cărţi din care se citeşte când şi când, costume simple ce caracterizează personajele, deşi actorii sunt îmbrăcaţi şi în veşminte de epocă şi în altele de stradă, spre deosebire de solişti, care combină pantalonul şi pantoful civil cu bluze sau tunici diverse).

O alăturare nu tocmai fericită

În cele aproape trei ore de spectacol, am urmărit foarte mult text şi destul de puţine repere din creaţia belliniană, totul încadrat, ca între coperţi de carte, de sonuri elisabethane cântate (foarte bine, de altfel) pe instrumente de epocă, subliniind astfel şi aspectul de poveste şi plasarea în timp (din păcate, programul nu menţionează decât doi dintre cei trei instrumentişti - Ana Chifu - blockflöte şi Andrei Stroe - percuţie). Numai că alăturarea acestora cu romantica partitură a operei este neinspirată şi, în final, destul de brutală în plan sonor, ratând efectul - altfel deosebit de puternic - din duetul expresiv al eroilor principali, atmosfera creată de ei pulverizându-se brusc, deşi publicul ar fi trebuit să rămână sub vraja ultimelor acorduri… de Bellini. Pe de altă parte, dacă s-a dorit, în acea ultimă scenă, o dublare solist-actor, atunci nu înţeleg de ce tinerii Raluca Botez şi Mihai Moş rămân într-un "somn veşnic" în timp ce soprana (Giulietta) şi mezzo-soprana (Romeo) abia intră pentru a-şi cânta duetul.

Glasuri frumoase - interpretări variabile

Trecând peste asemenea aspecte, după o jumătate de oră de "piesă de teatru" am ascultat, în sfârşit, glasuri frumoase în interpretări variabile, de la excepţionala Mihaela Stanciu (reeditând succesul aparte repurtat încă de la prima prezentare a lucrării, glasul său limpede, cu acut strălucitor şi mediu bogat timbrat, fiind pus în valoare într-un stil bel-canto de invidiat), la cuceritoarea Antonela Bârnat (debutând în rolul Romeo, un travesti excelent, cu atitudinea, mersul şi comportamentul adecvat unui tânăr aristocrat, dar mai ales cu o voce calitativă, condusă cu supleţe şi eleganţă într-o ţesătură ingrată, păstrând egalitatea de registre şi implicarea emoţională inteligentă până în ultima clipă), apoi la basul Pompeiu Hărăşteanu (incredibil de în formă, un Lorenzo convingător ca apariţie, cântând cu gravitate şi ştiinţa frazării), mai tânărul bas Marius Boloş încercând să "fure" ceva din experienţa maestrului (doar corect în Capellio) sau tenorul Liviu Indricău (Tebaldo), al cărui glas deosebit de frumos, metalic şi liric totodată, are nevoie de un plus de siguranţă tehnică pentru a se impune la cota posibilă a unor date naturale atât de generoase.

La pian, Ioana Maxim a rezolvat cu eficienţă reducţia de orchestră, dar poate aş fi dorit o mai mare expresivitate şi diferenţiere a planurilor dinamice.

Demers experimental discutabil

Un public destul de firav (printre spectatorii din foaier nefiind niciun cronicar muzical…) a aplaudat evoluţia soliştilor şi a actorilor - în special performanţa artistică a Adrianei Trandafir (Doica şi, episodic, Mama), convingător fiind şi Filip Ristovski (meteoric Mercutio) -, a apreciat şi acurateţea instrumentală, dar şi conferirea unei diplome de excelenţă lui Pompeiu Hărăşteanu din partea direcţiunii ONB, şi (în principiu) demersul cu adevărat experimental al SEOB, încercând o abordare mai altfel a unei opere pe care, totuşi, aş fi preferat să o ascult fără inserţii, fie ele şi bine interpretate. Se pare că ideea a pornit de la producţia cu Amadeus, numai că aceea este o… piesă de teatru în care subiectul cere şi câteva momente din muzica mozartiană; iar în actuala versiune, Capuleti şi Montecchi mi-a amintit, fără voie, de piesele "cu cânticele" din veacul al XIX-lea, deşi este, totuşi, o operă cu o consistenţă care merită să se deruleze fără "ajutor" sau "implanturi" de orice fel. Şi nu cred că este un punct de vedere conservator…