Poate părea neverosimil un fapt devenit, parcă fără să băgăm de seamă, realitate: Al Di Meola, unul dintre cele mai mari nume ale chitarei din zona jazz, dar şi jazz-fusion şi worldmusic este deja o prezenţă obişnuită în România! Joi, 21 aprilie 2011, faimosul artist american s-a aflat a treia oară în Bucureşti pentru un concert foarte probabil memorabil, pentru majoritatea publicului care a ţinut să îl urmărească în număr mare, locurile Sălii Palatului fiind ocupate aproape în totalitate.

Al Di Meola a adus în atenţie cel mai recent proiect al său, grupul “World Sinfonia”, al cărui nume trimite imediat la deschiderea pe care Di Meola o are, în ultima vreme, faţă de influenţele worldmusic dintre cele mai diferite, de la cele flamenco şi latino, cu care şi-a câştigat consacrarea, la tango şi inflexiuni gitane. Au fost pe scenă alături de el alţi trei muzicieni, între care unul cu adevărat excepţional – acordeonistul Fausto Beccalossi, ceilalţi doi – chitaristul Peo Afonsi şi bateristul Peter Kaszas – rămânând într-un relativ plan secund; un plan secund în care s-au achitat perfect de mandatul limitat ce le-a revenit, de suport ritmico-armonic, lipsind însă aproape total momentele proprii de improvizaţie, tipice jazzului.

Concertul a avut o desfăşurare în trei părţi, cu o primă parte în forţă, de deschidere, în care Al Di Meola a reamintit de ce se numeşte Al Di Meola: a oferit un set de compoziţii mai vechi dar şi de pe cel mai recent album de studio (“Pursuit of radical rhapsody”), în care spectacolul este garantat de virtuozitatea sa rămasă intactă la cei aproape 57 de ani, cu rădăcini adânci în jazzul de factură latino şi în flamenco, totul condimentat, din când în când, nu foarte des, de riff-uri rock. I-a fost partener egal amintitul Fausto Beccalossi, savuros în momentele în care dublează vocal linia melodică a acordeonului, un desăvârşit maestru al posibilităţilor timbrale ale acordeonului, cu o evidentă apetenţă pentru melancolia tangoului.

A urmat o a doua parte, contrastantă, cu momente solo preponderent “aşezate” ca tempo şi fond emoţional, în care Peo Afonsi a arătat totuşi ce chitarist rafinat este, urmat de Al Di Meola şi de “Oblivion” a lui Piazzolla, lucrare oferită în stil personal de duetul Di Meola – Beccalossi.

Secţiunea finală a însemnat revenirea la compoziţiile ceva mai în forţă, pentru ca finalul să aparţină bis-urilor, ultimul dintre acestea, “Mediterranean sundance”, amintind de clasicul disc “Friday night in San Francisco”, imprimat alături de John Mclaughlin şi Paco de Lucia.

Publicul a aplaudat entuziast şi în picioare acest spectacol Al Di Meola, cu care am imprimat şi un interviu ce va fi difuzat într-o viitoare ediţie a emisiunii Poveştile de succes ale muzicii; între altele, a spus că este deschis să cunoască instrumentişti români de valoare în eventualitatea ca unul să devină membru al grupului său “World Sinfonia”.