În 8 aprilie 2011, Emil Cioran ar fi împlinit 100 de ani. Un centenar care nu a trecut neobservat în capitala Austriei, unde în sala de transmisii a Radioului ORF (Radiokulturhaus, Großer Sendesaal) a avut loc joi, 7 aprilie 2011, un concert precedat de film şi de un scurt talk-show. Au participat ansamblul de muzică nouă Secolul XX dirijat de Peter Burwik, de asemenea Peter Kampits, fostul decan al facultăţii de filozofie al Universităţii din Viena, Mădălina Diaconu, docentă la Facultatea de filosofie a aceleiaşi universităţi şi compozitorul Franz Koglmann. Pe Cioran l-am revăzut şi reauzit în fragmente din convorbirea purtată cu Gabriel Liiceanu în 1990, film cunoscut sub titlul Apocalipsa după Cioran. Printre organizatori se numără Institutul Cultural Român din Viena, Galeria vieneză de muzică (Wiener Musik Galerie) şi Societatea austriaco-română.

Scrisul văzut ca terapie

Au fost evocate, bineînţeles, obsesiile ce străbat scrierile lui Emil Cioran: voluptatea contradicţiilor, respingerea oricărei ideologii, scepticismul său radical. S-a vorbit şi despre raportul lui Cioran cu Garda de fier, văzut retrospectiv de autor ca o "pată de ruşine" a tinereţii. Pornind de la declaraţiile din interviu, au fost comentate deznădejdile sale maladive, scrisul văzut ca terapie. Am auzit şi câte ceva despre elitismul plictiselii şi despre iluzii.

Dacă în abisurile sale stilizate Cioran şi-a cultivat o "poză" de scriitor? Ideea a fost susţinută de Mădălina Diaconu, căreia i s-a dat, cu o oarecare reţinere, dreptate. Tot Mădălina Diaconu a vorbit despre publicaţiile lui Cioran în România, despre complexitatea generaţiei lui Vulcănescu, Cioran şi Noica, despre dificultatea de a judeca scrieri precum Transfigurarea României pe care, am aflat din discuţie, Mădălina Diaconu o analizează cu studenţii la Facultatea de filosofie din Viena.

Muzică inspirată de scrierile cioraniene

Seara s-a încheiat cu interpretarea piesei Umblete nocturne (Nocturnal Walks) de Franz Koglmann, o piesă interpretată pentru prima dată la Sibiu, în anul în care oraşul a deţinut titlul de Capitală culturală europeană (2007). Compoziţia porneşte de la aforisme şi declaraţii cioraniene inserate în muzică. Asistăm la un dialog între Koglmann şi Cioran, compozitorul cântă în episoade quasi-solistice la trompetă, episoade care mi-au amintit celebra Întrebare fără răspuns de Charles Ives. Koglmann cutreieră astfel pe urmele lui Cioran sau împreună cu el şi se nelinişteşte în faţa aceloraşi întrebări fără răspuns. Contradicţiile le-a imaginat ca pe discordanţe între pete de muzică clasică şi de jazz. Clar structurată, chiar dacă destul de previzibilă ca desfăşurare, piesa a fost redată cu acurateţe de ansamblul Secolul XX.