În 24 martie 2011, Teatrul Liric din Craiova a invitat publicul să urmărească o nouă producţie cu opereta Văduva veselă de Lehar care, în regia Arabelei Tănase şi scenografia sugestivă şi multicoloră schiţată de Răsvan Drăgănescu, se derulează plină de vervă, alertă şi amuzantă.

Şi pentru că există două distribuţii în rolurile principale, m-a tentat să văd ambele versiuni, parte dintre interpreţi fiind însă singuri pe rol - tânărul actor-balerin Laurenţiu Nicu, debordant ca plasticitate a mişcării, umor şi spontaneitate în Niegus, în scurte intervenţii, Edith Mag, de mare efect în Olga, asemeni Eugeniei Iosub, irezistibilă Prascovia, în timp ce tenorul Ion Sandu Filip, confruntându-se cu grave probleme vocale, nu se poate lăuda nici ca actor cu expresivitate, rămânând un Camille de serviciu.

În celelalte roluri de prim plan se remarcă mai ales soprana Diana Ţugui, conturând o Valencienne cuceritoare sub toate aspectele - frumoasă, charismatică, plină de nerv (cu siguranţă ar reuşi mai mult dacă ar avea în Camille un partener real…), cu glas calitativ, spunând proza cu dicţia şi firescul necesar; Georgeta Grigore rămâne însă în rolul său departe de ceea ce a gândit compozitorul, glasul său plin, cu o emisie incertă, preţiozitatea rostirii şi a atitudinii, absenţa umorului opunând-o imaginii unei cochete sprinţare. Cred că ar fi mai potrivită, totuşi, în Hanna Glavary, văduva veselă, care, oricum, în ambele distribuţii, a fost foarte… văduvită, pentru că nici Magda Gruea-Negoescu şi nici Anca Pârlog nu au ţinuta, ştiinţa de a spune textul vorbit, capacitatea de a relaţiona credibil cu partenerii, păstrând o anume rigiditate total străină farmecului strălucitoarei şi sensibilei eroine.

Prin indisponibilitatea unui tenor, Dragoş Dragomirescu a susţinut, în cele două reprezentaţii, rolul Danilo, reuşind să depăşească dificultăţile multiple cu siguranţă şi curaj, cu o prezenţă scenică adecvată, destul de degajat, rezolvând cu acurateţe şi scriitura vocală. Ambasadorul Mirko-Zetta, mai sobru în viziunea lui Teodor Ispas, mult mai jovial construit de Daniel Cornescu, a avut, de fiecare dată, un impact imediat la public, poantele fiind la fel de gustate, cu aplauze la scenă deschisă.

Corul a sunat bine (pregătit de Lelia Candoi), balerinii au avut momente de succes (coregrafia Emilian Belcin), orchestra - poate mai ezitantă la început - a adus, de-a lungul spectacolului, un plus de atractivitate paginilor muzicale, la pupitru fiind, succesiv, directorul Florian George Zamfir şi Alexandru Iosub, depăşind cu destulă discreţie şi decalajele, realizând o coordonare precisă între fosă şi scenă, aşa încât, asemeni spectatorilor extrem de numeroşi, m-am amuzat uneori copios, am aplaudat sincer, consolându-mă cu gândul că, din fericire, există alternative pentru ca Hanna să-şi găsească o interpretă pe măsură, într-o producţie de cursă lungă care astfel ar deveni cu adevărat reuşită.