Concertul de joi, 31 martie 2011, al Filarmonicii bucureştene s-a deschis cu o primă audiţie românească: secţiunea Aleph din Trilogia cosmică de Guillaume Connesson, compozitor francez contemporan. O muzică alertă, în suspensie, agitată, grăbită, ca nişte parteneri de conversaţie care îşi luau unul altuia vorba, caracteristică, mi s-a părut, pentru locvacitatea care se spune că le este tipică francezilor. Aleph mai este o lucrare colorată prin prezenţa unei partide bine utilizate de suflători şi a multiplelor percuţii de virtuozitate.

Mihaela Martin - maleabilitate şi temperament spaniol

A urmat violonista Mihaela Martin în frumoasa Simfonie spaniolă de Edouard Lalo, o vioară foarte maleabilă suprapusă unei muzici exacte, pe cât de romantică în sentiment, pe atât de dramatică în încărcătură emoţională, amintind uneori de sonorităţile filigranate din Werther-ul lui Massenet sau de Paganini în momentele tehnice. Partea a doua, valsantă, aparent mai relaxată din pricina asocierii cu acest gen lejer, a fost de fapt aproape la fel de dificilă pentru instrumentul solist. Din a treia parte a început să se simtă caracterul hispanic al Simfoniei pentru vioară şi orchestră de Lalo - spaniolă în temperament, ritm şi melodii. Singura mişcare lentă este a patra, începută în tonuri funerare, dar în care efortul emoţional al solistei este la fel de mare. Ultima parte, cea celebră, a adus formula ostinato asemeni unui motor care ţine muzica în mişcare. Mihaela Martin a cântat mereu cu pasiune şi cu dăruire în Simfonia spaniolă de Edouard Lalo - ceea ce se cheamă un "tur de forţă" pentru orice muzician - în urma căreia a ales să-şi ia rămas bun cu un Bach polifonic şi rotund.

O altfel de muzică de balet

Ultima piesă din program - scene din muzica baletului Tragedia Salomeei de Florent Schmitt. Genul acesta are ceva imediat recognoscibil; capacitatea de a descrie acţiuni şi stări concrete, epice, istorice, notate într-un libret, este cu totul alta decât expresivitatea muzicii romantice în general, atât de uşor de aşezat în structuri sugestive. Tragedia Salomeei de Florent Schmitt este dramatică, tensionată, într-o tonalitate minoră în cea mai mare parte a timpului, apăsată, cu multe momente de climax, sfârşită într-o atmosferă pe cât de neliniştită, pe atât de epuizantă.

Experienţă şi implicare dirijorală

Programul acesta francez a fost adus de dirijorul şi muzicologul Alain Pâris, un şef de orchestră cu o gestică fibroasă, impacientată, extrem de adaptată muzicii pe care a condus-o cu experienţă şi implicare vizibile.