Ca de obicei, Opera din Zürich are şi în această stagiune titluri şi distribuţii atractive. În săptămâna 14-20 martie 2011 am văzut mai întâi, în 9 martie, al patrulea spectacol din cele nouă ale noii producţii cu Norma de Bellini. Seria, începută în 27 februarie, a marcat debutul în temutul rol titular al renumitei noastre soprane Elena Moşuc.

Triumful Elenei Moşuc

Aflată la apogeu de carieră, după confirmări la Scala şi Metropolitan, celebră în toată lumea prin tălmăcirile belcantiste, Elena Moşuc a abordat personajul de la altitudinea profesionalismului, a ştiinţei de cânt, a pătrunderii în spiritualitatea eroinei, a tehnicii vocale impecabile. Cu glas strălucitor, soprana şi-a pus amprenta artei sale de la prima intrare în scenă, recitativul "Sediziose voci", rostire în care pregnanţa cuvântului, a articulării, notele grave cu sonorităţi de piept au anunţat o serată de excepţie. A urmat celebra cavatină "Casta Diva", invocare în limpezime, cu legato minunat. O rugăciune care a tăiat răsuflarea sălii, explozia de aplauze şi ovaţii oprind practic spectacolul. Ceea ce a urmat a fost o înşiruire de fraze nuanţate, de agilităţi derulate cu acurateţe, de acute prelungi, de pianissime diafane, dar nu numai atât. Accente decise au completat portretizarea arhetipalului personaj. Norma în viziunea Elenei Moşuc este plină de sensibilitate şi lirism, eroină vulnerabilă, la care sacrificiul vine din suferinţă. Finalul a fost superb şi parcă artista a dorit să lase amintire spectatorilor un desen melodic acut interminabil, dintr-o singură respiraţie, în pianissmo, "Ah! padre!... un prego ancor" şi o cantilenă modelată infinit, "Deh! non volerli vittime". Zece minute de aplauze şi ovaţii au consemnat triumful Elenei Moşuc şi succesul serii.

… şi alte impresii despre interpretare

Roberto Aronica este tipul de baritenore, tenor baritonal, ideal pentru rolul Pollione, cântăreţ limitat însă la abordarea eroică. Do natural, nota acută a ariei "Meco all'altar di Venere", a apărut precară. La fel ca şi sunetele extrem - înalte ale mezzosopranei Michelle Breedt, Adalgisa, altminteri cu frazare frumoasă şi intenţii de nuanţare. Pentru rolul Oroveso a fost distribuit basul Giorgio Giuseppini.

În faţa ansamblurilor rutiniere ale teatrului, dirijorul Paolo Carignani a condus viguros, atent, cu bună cunoaştere a tempilor şi expresiei.

Montare minimalistă, derapaje sancţionate

Montarea lui Robert Wilson a fost abstractă, statică, esenţializată, minimalistă. Publicul s-a putut însă concentra asupra muzicii. Dar derapaje surprinzătoare, precum apariţia unui leu în cabaletta lui Pollione "Me protegge, me difende", a unui inorog şi a unei... capre umile în duetul Adalgisa-Pollione, simboluri puerile în context, mi-au explicat de ce, la premieră, publicul l-a sancţionat sever pe regizor.

Fidelio - jucat intens şi convingător

După două seri, în 11 martie, Fidelio de Beethoven a stat sub semnul baghetei lui Daniele Gatti. Modelator dinamic de sonorităţi ample dar şi detalist fin, cu gestică tăioasă dar şi cu mlădieri sugestive de braţe, dirijorul italian a obţinut cu brio maximum posibil din orchestra Operei în uvertura "Leonora nr. 3", tradiţional inclusă înaintea scenei finale, şi ea, dăltuită însufleţitor. Stilistic, vocile au fost foarte bine alese. Pentru Leonore, soprana Ricarda Merbeth s-a arătat intens dramatică dar cu un vibrato periculos pentru viitorul carierei. În rolul Florestan, Michael König şi-a expus glasul impresionant de Heldentenor în exclamaţia "Gott, welch Dunkel hier!" dar dificilul final acut al ariei ar fi trebuit mai atent calibrat. Incisiv şi violent a fost Laurent Naouri în Don Pizarro, iar Alfred Muff, Rocco, a înfăţişat o frumoasă timbralitate de bas cantabil. Îl remarc pe tenorul Christoph Strehl, foarte potrivit în Jacquino, în timp ce soprana Sandra Trattnigg a fost o Marzelline scenic delicioasă. Montarea funcţională a Katharinei Thalbach a adus acţiunea în perioada interbelică. S-a jucat intens şi convingător.

Rigoletto cu bune şi rele

În seara următoare, 12 martie, în locul veteranului Renato Bruson, bolnav, rolul titular din Rigoletto de Verdi a revenit baritonului Stefano Antonucci, un glas fără anvergură şi autoritate în cânt, cu note înalte de culoare cvasi-tenorală şi grave surde. Campionul acutelor şi supra-acutelor strălucitoare a fost însă tenorul Celso Albelo, Ducele de Mantua, din păcate cu frecvente probleme de intonaţie şi neplăcută emisie nazală în registrul central. Soprana Sen Guo a cântat în siguranţă pasajele de coloratură ale Gildei, a frazat frumos, a accentuat momentele de tensiune, în pofida unui mic accident ritmic. În rolul Sparafucile, basul Pavel Daniluk.

Prezenţa la pupitru a venerabilului maestru Nello Santi a însemnat lectură în parametrii tradiţionali, care mi-au amintit de prestaţiile pe disc ale unor legende ca Tullio Serafin sau Antonino Votto. Tempi echilibraţi şi riguroşi, logică a tratării melodice, relaţionare bine cumpănită între partide. Corzile au avut rezultate spectaculoase în transparenţa introducerii la aria Ducelui "Ella mi fu rapita" şi nu numai. Montarea lui Gilbert Deflo a fost neaşteptat de eclectică, prea amestecată chiar, însă susţinută de decoruri frumoase.

Revenire la triumf

Duminică, 13 martie, în matineu, al cincilea spectacol cu Norma. O nouă performanţă vocală a marii noastre artiste, în compania aceloraşi colegi. "Summa cum laude" pentru Elena Moşuc!