La Viena au putut fi vizionate recent, pe cele mai mari scene ale oraşului (Staatsoper şi Theater an der Wien) două opere de Benjamin Britten: Billy Bud şi The Rape of Lucretia (Pângărirea Lucreţiei). Aceasta din urmă a purtat semnătura regizorului britanic Keith Warner, un spectacol care se anunţa, şi s-a dovedit a fi într-adevăr, un eveniment pentru teatrul muzical de ultimă oră.

Nevoia de repere morale

Opera - pe care am urmărit-o în 25 februarie 2011 - a atras un public interesat de noutatea modernistă a montării şi de subiectul dificil al Lucreţiei, abordat de Britten în 1946, deci puţin după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Libretul oglindeşte, inevitabil, convulsiile, dezorientarea, dar şi nevoia de puritate, de repere morale neîntinate a societăţii de atunci.

La 60 de ani după premiera londoneză, la peste două mii de ani după ce povestea antică a Lucreţiei a fost scrisă de către Titus Livius, tragedia nobilei soţii care se opune avansurilor erotice ale duşmanului, Tarquinius, conducătorul armatelor străine, este văzută, bineînţeles, altfel. Sex, crimă, violenţă inundă scenele de astăzi până la saturaţie. Cum poate fi respusă, aşadar, în zilele noastre, istoria violării Lucreţiei?

Istoria în actualitate

Nu muzica, şi nici opera în sine, ci montarea a stârnit aici interesul. Trecând pe lângă prestaţia cântăreţilor, meritorie de altfel, ideile regizorului au polarizat atenţia. Regizorul Keith Warner a fost înconjurat de o echipă de artişti (scenograful Ashley Martin Davis şi Mark Jonathan, responsabil pentru lumini) care au modelat spaţiul scenei prin platforme glisante deplasându-se în adâncime, pe verticală şi orizontală, ceea ce a creat o geometrie simplă, dar foarte sugestivă, din unghiuri drepte şi suprafeţe netede, mişcătoare. În acest spaţiu modificat lent, cu intensitatea ritualică a spectacolelor antice, lumina este proiectată în aşa fel încât să individualizeze şi să îmbrace, în acelaşi timp, fiecare tablou scenic.

Angelika Krichschlager a fost o Lucreţie pasionată şi credibilă. Subliniată ar trebui îndeosebi exactitatea destinsă cu care dirijoarea Sian Edwards şi ansamblul Klangforum Wien au reprodus liniile dense, adesea discontinue, ale partiturii lui Benjamin Britten.