Teatro alla Scala din Milano nu este un loc obişnuit. Nu numai că destinul unei opere, ca şi cel a unui cântareţ sunt în mâinile celui mai exigent public european, dar şi spectacolul de operă, ca gen în sine, capătă o altă dimensiune. O seară la Milano este un moment de o pasiune şi de o intensitate copleşitoare care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Chiar atunci când nu totul este perfect.

Decoruri…

De exemplu, opera Tosca de Puccini regizată de Luc Bondy, adusă de la New York şi de la München. Aici, în Piémont, decorurile par familiare. Ele amintesc o cetate militară, poate chiar cea a familiei Sforza din Milano, cu bolte înalte, întunecoase şi turnuri înfricoşătoare. Ele anunţă deja climatul politic represiv şi sfârşitul tragic al dragostei dintre Floria Tosca şi pictorul Mario Cavaradossi. Regizorul a vrut un Mario revoluţionar, căruia să-i pese mai puţin de dragoste decât de politică. Însă muzica îl contrazice.

Solişti

Mai ales în ziua de duminică, 20 februarie 2011, când tenorul Jonas Kaufmann şi-a preluat rolul. Fără spontaneitatea lui, fără puterea evocatoare a vocii lui, personajul ar fi fost nesemnificativ. În fiecare arie el înaintează în complexitatea emoţională a rolului cu o sensibilitate foarte bine dozată. L-a scos pe Mario din umbra unei Tosca adolescente şi egoiste care nu a fost salvată decât de calităţile vocale şi timbrul voluptuos ale sopranei ucrainene Oksana Dyka.

În regia lui Bondy, Scarpia, parcă transformat în libertin, este de fapt personajul cel mai complex. Baritonul Zeljko Lucic a stăpânit toate faţetele rolului, ajutat de o voce autoritară în registrul înalt. A dat personajului o umanitate şi un machiavelism care, surprinzător, ni l-au făcut simpatic.

Orchestră

Orchestra - dirijată de Omer Meir Wellber, tânăr protejat de Daniel Barenboim - este pe cât de înfocată, pe atât de precisă. Iar acustica de la Scala ne poartă în mijlocul incandescent al muzicii şi ne oferă o călătorie de neuitat.