O trăsătură comună a celor trei lucrări interpretate în 17 februarie 2011 de Orchestra Filarmonicii "George Enescu" este bogăţia sonoră. În fiecare moment se întâmplă câte ceva, fiecare instrument cântă câte ceva, prea puţine sunt locurile în care vreunul să aibă rol secundar - muzica este de-a dreptul aglomerată.

Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas a deschis acest program, poem simfonic condus de un Valentin Reymond lucid, calm, elegant, impacient atunci când solicită alertă şi grabă, trecând cursiv de la o indicaţie la alta, de la un moment al partiturii la altul.

Muzica interpretată adevărat, cu convingere şi pasiune este frumoasă, melodioasă, plăcută şi captivantă indiferent de cum este ea de fapt. Nu vreau să spun că Şostakovici, în Concertul nr. 1 pentru violoncel, nu ar fi frumos, melodios ori captivant, dar nici nu l-ai asculta zilnic la micul dejun pentru a-ţi asigura buna-dispoziţie cotidiană. Mihai Marica, un violoncelist de 27 de ani cu carieră în afara României, l-a făcut să fie muzica fără de care serii i-ar fi lipsit ceva. Bun interpret, virtuoz, cântând versiunea lui personală filtrată prin raţiune şi sentiment, totuşi cu ochii aproape mereu la dirijor, Mihai Marica are un timbru cu totul special. Foarte pur, fără sunete adiţionale dar fără să sune superficial prin aceasta, un sunet parcă redus - dacă acest lucru ar fi posibil - la esenţa lui. Şi Dmitri Şostakovici şi Mihai Marica folosesc violoncelul în acest Concert nr. 1 ca pe o vioară: îl mânuiesc cu mare lejeritate, virtuozitate, în registrul mediu spre înalt, oferindu-ne un violoncel altfel decât instrumentul grav şi catifelat, obişnuit.

Simfonia I de Jean Sibelius a încheiat programul; a creat un spaţiu vast, ca al muzicii de operă a lui Puccini sau Richard Strauss - este de altfel extrem de descriptivă, imaginând poveşti, acţiuni, monologuri, decoruri; în această muzică solară, expansivă, s-au desfăşurat 45 de minute de frumuseţe inepuizabilă.